Mitul talentului

Mitul talentului. Stiinta succesului - Matthew Syed …putine lucruri in viata iti ofera satisfactie precum infrangerea unui rival. Ne place sa castigam si detestam esecul, indiferent unde are loc lupta – pe terenul de sport, in clasa ori la serviciu. In aceasta indrazneata perspectiva asupra comportamentului uman, laureatul jurnalist si olimpic Matthew Syed exploreaza adevarul cu privire la natura noastra competitiva – de ce castigam, de ce pierdem si cum jucam cu adevarat jocul vietii. Mitul talentului ne arata cum competitia – cea mai intensa, primara si dramatica dintre nazuintele omului – ofera o perspectiva vitala asupra celor mai controversate aspecte ale vietii noastre, de la biologie la economie, de la psihologie la cultura, de la genetica la rasa, de la sport la politica. Bazandu-se pe cele mai noi cercetari in domeniul neurostiintei si al psihologiei, Syed distruge din temelii miturile cu privire la mediocritate, talent, performanta si minte. El explica de ce unii oameni rezista presiunilor, iar altii cedeaza si cantareste atent valoarea abilitatilor inascute si puterea practicii, a muncii asidue si a vointei. De la sex la matematica, de la motivarea copiilor la cultura marilor afaceri, Mitul talentului ne arata cum competitia ofera cheia pentru a dezlega misterele lumii. Fragmente din carte: Ce este talentul? …în 1991, Anders Ericsson, psiholog la Universitatea de din Florida, şi doi colegi de-ai săi au derulat cea mai ampla cercetare întreprinsă vreodată asupra cauzelor performanţei de vârf. Subiecţii lor - violonişti la renumita Academie de Muzica din Berlinul de Vest, Germania - au fost împărţiţi în trei grupuri. Primul grup cuprindea subiecţi remarcabili, fete şi băieţi cu perspectiva de a ajunge solişti internaţionali, spuma performanţei muzicale. Aceştia erau tineri consideraţi extraordinar de talentaţi, presupunându-se, în mod normal, că au avut norocul de a se fi născut cu gene muzicale speciale. Cei din al doilea grup erau extrem de buni, dar nu la fel de buni ca interpreţii de top. în cazul acestora, aşteptările erau ca ei să ajungă să cânte în cele mai mari orchestre ale lumii, nu însă ca solişti. Din ultimul grup făceau parte studenţii cel mai puţin performanţi: adolescenţi care studiau ca să devină profesori de muzică, un curs cu standarde de admitere mult mai puţin severe. Nivelele de abilitate ale celor trei grupuri s-au stabilit pe baza evaluării profesorilor, coroborată cu aprecieri obiective cum ar fi succesul în competiţiile publice. După un set de interviuri minuţioase, Ericsson a descoperit că biografiile celor trei grupuri erau remarcabil de asemănătoare şi nu prezentau diferenţe sistemice. Vârsta când studenţii începuseră să exerseze era de aproximativ opt ani, moment ce coincide cu debutul lecţiilor formale. Ei hotărâseră să devină muzicieni înainte de a împlini cincisprezece ani. Numărul mediu de profesori de muzică de care fuseseră instruiţi era de 4,1, iar cei al instrumentelor muzicale studiate, în afară de vioară, era de 1,8. Insa intre grupuri exista o diferenta pe cat de spectaculoasa, pe atat de neasteptata; diferenta a fost atat de izbitoare încât aproape că i-a lăsat pe Ericsson şi pe colegii săi cu gurile căscate - numărul de ore dedicate practicii asidue. La vârsta de douăzeci de ani, cei mai buni violonişti exersaseră în medie timp de zece mii de ore, cu două mii mai multe decât violoniştii buni şi cu şase mii mai multe decât violoniştii care aspirau să ajungă profesori de muzică. Aceste diferenţe nu sunt semnificative numai din punct de vedere statistic; sunt extraordinare. Interpreţii de vârf îşi dedicaseră mii de ore în plus scopului de a deveni maeştri. Dar asta nu e tot. Ericsson a mai descoperit că nu exista vreo excepţie de la următorul model: nimeni nu a ajuns în grupul de elită fără foarte mult exerciţiu şi niciunul dintre cei care au muncit pe rupte n-a dat greş. Exerciţiul consecvent a fost singurul factor care i-a deosebit pe cei mai buni de restul. Ericsson şi colegii lui au rămas uluiţi de aceste descoperiri, simţind că au iniţiat o schimbare de paradigmă în modalitatea de a înţelege perfecţiunea - anume că exerciţiul, nu talentul, contează în ultimă instanţă. „Nu suntem de acord că aceste diferente de măiestrie, adică acelea care se referă la talentul înnăscut, sunt imuabile", scriau ei. „Dimpotrivă, aducem argumente în favoarea ideii că diferentele dintre performerii experţi şi adulţii normali reflectă perseverenta de-o viată, efortul deliberat, cu scopul de a îmbunătăţi performanta." Scopul primei părţi a acestei cărţi este să vă convingem că Ericsson are dreptate; că talentul nu este ceea ce credeţi; că puteţi realiza orice vi se pare imposibil, ţinând cont de puterile dumneavoastră, ca şi cum v-aţi afla într-un nou univers. Nu vom aborda, însă, forţa gândirii pozitive, ci, mai degrabă, ne vom fundamenta argumentele pe descoperirile recente din neurologia cognitivă ce atestă felul în care trupul şi mintea se pot transforma prin exerciţii specializate… CUPRINS: Partea I. MITUL TALENTULUI Capitolul l. Logica ascunsă a succesului Capitolul 2. Copii miraculoşi? Capitolul 3. Calea spre excelenţă Capitolul 4. Scântei misterioase şi mentalităţi care îţi schimbă viaţa Partea a II-a. PARADOXURILE MINŢII Capitolul 5. Efectul Placebo Capitolul 6. Despre blestemul blocajului şi despre cum să scăpăm de el Capitolul 7. Ritualuri în baseball, porumbei şi de ce marii sportivi se simt jalnic după ce câştigă Partea a III-a. REFLECŢII PROFUNDE Capitolul 8. Iluzii optice şi viziuni radiografice Capitolul 9. Stimulentele în sport, şoarecii lui Schwarzenegger şi viitorul omenirii Capitolul 10. Sunt negrii cei mai buni alergători? Cuvinte de mulţumire Note

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs!

scrie o recenzie