Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie

Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie
Preț: 25,00 lei
Disponibilitate: stoc indisponibil
Editura:
Anul publicării: 2014
Pagini: 296
Categoria: Crestinism

DESCRIERE

Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie. Antologie de cuvinte duhovnicesti ale Parintelui Arsenie Boca …eu nu vă dau neapărat canoane, mătănii, rugăciuni şi post, ci vă îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru crucea pe care v-a dat-o. Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, căci mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările, vă veţi bucura. …să fii în lume, dar totdeauna mai presus de lume. Nu îngusta rostul vieţii numai la idealuri pământeşti! Împlineşte-le şi pe acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele! Din cauza nestatorniciei lor, a conflictelor cu răutatea şi infirmitatea lumii, trebuie să-ţi asiguri viaţa în Dumnezeu, care nu te minte, cum te minte mai sus pomenita lume. …in necazuri bucuraţi-vă! Căci celui lămurit în căile lui Dumnezeu, tot ce i se întâmplă, spre mai multă lumină i se face, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Grija noastră să fie: de a nu strica ce ne tocmeşte Dumnezeu. (Părintele Arsenie Boca) …………………. Prin această „Antologie” de cuvinte duhovniceşti ale Sfinţiei Sale, îngrijită de d-na Natalia Corlean şi publicată la Editura Agaton din Făgăraş, pare-se că Părintele Arsenie vine încă o dată înspre noi toţi, „în zbor”, cu cărbunele harului ceresc şi dumnezeiesc în mâini, schimbându-ne lacrimile în bucurie şi dovedindu-ne că de dincolo ne ajută mai mult, precum ne-a şi încredinţat. Noi să fim în templu, precum Isaia, adică în Ortodoxie! Binecuvântare cititorilor, răsplată ostenitorilor şi mântuire împlinitorilor! Cu arhierească binecuvântare, † DANIIL Sinaia, 14 februarie 2014 Episcop-locţiitor al Daciei Felix Fragmente din carte: ABSTINENŢA # Porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facere 1, 28). Trebuiau să crească spiritual şi apoi să se înmulţească. Ori ei ce-au făcut? Neascultând porunca de a mânca din toţi pomii – că numai prin nevoinţa ascultării de o poruncă creştem spiritual – au mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului – s-au cunoscut unul pe altul că-s goi, şi, primul rezultat, un criminal (Cain). (... ) O analiză de biologie nu strică: glandele endocrine din specific constrâng, oarecum, partenerii, erotizând prin hormoni scoarţa cerebrală spre împlinirea legii înmulţirii. Când însă omul nu-şi pune nici o frână, nici o răspundere în cale – nici o creştere spirituală – atunci urmează numai o lege a firii sale fizice – la nivelul dobitoacelor. Când însă dă dovadă de capacitatea înfrânării, a răspunderii, a stăpânirii de sine, erotizarea scoarţei cerebrale ridică omul de la instinctul orb la iubirea conştientă, de la animal la om. Roadele acestei iubiri – chiar în condiţiile pierderii nemuririi – nu mai sunt criminalii. (OHI, p. 284) # Organismul întreg şi îndeosebi sistemul nervos se dezvoltă bine datorită şi hormoni lor genezici – însă numai sub o cenzură de înfrânare. De aceea, până la căsătoria legală, toţi tinerii trebuie să fie curaţi, cu fecioria păzită, şi băieţi şi fete. Minunea e şi cu putinţă şi cu trebuinţă. (CÎ, p. 244) # Prea puţini sunt bărbaţii care-şi stăpânesc instinctul iraţional, prin puterile raţionale ale sufletului, reglementându-l potrivit cu rostul său originar. Şi iarăşi, şi mai puţini sunt cei ce- i convertesc energia prin înfrânare, săltând sensul firii la rosturi mai presus de fire. (CÎ, p. 261) # Fecioria nestricată să o aibă şi feciorii [nu numai fetele]. Faceţi bine şi ţineţi posturile, osteniţi-vă trupurile să nu zburde şi nu uitaţi că este Dumnezeu, Care ajută pe tot omul ce zice: „Doamne, ajută!”. Întăriţi-vă cu Sfânta Împărtăşanie şi nu se poate să nu se poată. (RC, p. 27) # Nu începeţi căsătoria cu păcatul, că siliţi Taina lui Dumnezeu, şi-L veţi avea împotrivă. Până la cununia Bisericii, toţi sunt datori a avea fecioria nestricată, şi fete şi băieţi. Celui ce crede în Dumnezeu şi ţine posturile şi are un duhovnic, îi este cu putinţă. Celuilalt, nu i-a fost cu putinţă întâi, nu-i va fi nici pe urmă. De aceea, cei ce robesc la patimi trebuie să dovedească întâi îndreptarea de toate patimile şi să ajungă la credinţa lucrătoare, apoi să întemeieze căsătorii, căci altfel numai înmulţesc răul între oameni, mai osândind şi pe alţii împreună cu ei. (RC, p. 24) # Până la căsătoria legală, toţi tinerii trebuie să fie curaţi, cu fecioria păzită, şi băieţi şi fete. Minunea e şi cu putinţă şi cu trebuinţă. (CÎ, p. 244) # Familia, ca să fie binecuvântată de Dumnezeu, trebuie să pornească de la castitatea soţilor până la căsătoria religioasă, adică până la Taina Nunţii. (TFC) # E oprită vremea posturilor şi a sărbătorilor. Întâi e sufletul şi Dumnezeu, şi pe urmă trupul. Când poartă omul grijă de suflet, iese din pofta trupească, o stinge chiar, ca să poată primi Sfânta Împărtăşanie, mâncarea sufletului, şi de care trebuie să se apropie tot creştinul măcar de patru ori pe an. Postul e rânduit tocmai spre stingerea poftelor trupului. Câtă vreme omul nu iese din poftă nu se poate apropia de Dumnezeu. Copiii chemaţi în sărbători şi posturi, toţi poartă în ei păcatul părintesc. Căci precum părinţii lor n-au ţinut seamă de ziua Domnului, aşa nici copiii nu vor ţine seamă de voia lui Dumnezeu şi de sfatul părinţilor. (Re, p. 25) # Abstinenţa sexuală dă vigoare, dar din când În când, şi mai rar, trebuie soţii să se împreuneze, în afară de posturi (Sfântul Pavel). (OSG, p. 66) # Examenele se iau mai uşor în stare de castitate ori de înfrânare, de abstinenţă, pentru că se convertesc mai uşor energiile în inteligenţă. Energia genezică (energia hormonală a seminţei de om) alimentează creierul şi mai ales centrul memoriei şi-ţi poţi lua examenele fără frică. Cei ce însă îşi tâlhăresc această energie să nu se aştepte la bune, ci la rele. Se ştie că marii savanţi Îşi convertesc endocrin energia lor aproape total şi nu au nevoie de femeie. (MI, p. 93) ACASĂ # Toţi oamenii, fără deosebire, suntem în aceeaşi vreme şi fiii oamenilor şi fiii lui Dumnezeu. Adică, după trup suntem făpturi pământeşti, iar după duh, făpturi cereşti, care însă petrecem vremelnic în corturi pământeşti. De la Dumnezeu ieşim, petrecem pe pământ o vreme şi iarăşi la Dumnezeu ne-ntoarcem. Fericit cine se-ntoarce şi ajunge iar Acasă, rotunjind ocolul. Aceasta e cărarea. (CÎ, p. 13) # Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem (Ioan 13, 3), dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi Îl chemăm „Tatăl nostru”; sau ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării, şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem. Iată situaţia omului în faţa celor două căi. O cale largă, cât faţa pământului întreg, şi altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece. Pentru această delimitare a venit În lume Dumnezeu însuşi, luând asupră-Şi şi firea omenească, spre a se înţelege cu noi şi a ne ajuta întoarcerea – căci aceasta este mântuirea. Înainte de venirea Dumnezeu-Omului pe pământ nu era mântuire. De aceea El ne este şi Învăţătorul, şi ajutorul, şi Calea, şi Adevărul nostru. (... ) Ucenic e numai cineva care vrea să înveţe o meserie sau o cale şi nu se lasă până nu le învaţă. Unii se lasă de meserie, părându-li-se grea, şi nu mai umblă şi după o „viaţă veşnică”, mulţumindu-se cu cea vremelnică şi muritoare. Aceştia numai urmează Domnului Hristos, ci lumii acesteia şi momelilor ei. Ei se mulţumesc cu un Iisus Hristos istoric şi cu o hârtie de Botez. Mai departe nu riscă nimic, că-i suferinţă şi risc al raţiunii. Nici aceştia nu se mai întorc Acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu. (OHI, p. 342) # Dacă a spus Iisus că „împărăţia Mea nu-i din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), atunci lumea aceasta nu-i cea adevărată. De aceea nu ne simţim noi bine în ea, nu ne mulţumeşte, nu ne fericeşte, nu are în sine o explicaţie suficientă – iar în noi sunt irezistibile cerinţele acestea – fiindcă obârşia lumii, explicaţia şi destinul ei e în împărăţia lui Iisus. Până la împlinirea vârstelor şi rotunjirea ocolului creaţiei o îndurăm ca pe-o lume trecătoare. De aceea vine Iisus a doua oară, fie la straja a doua, fie la straja a treia a timpului, ca într-o viitoare noapte a timpului, a întunecării cunoştinţei de Dumnezeu, să-i lumineze fulgerător explicaţia şi destinul. Şi se bucură nespus dacă-I aşteptat. Împăratul însuşi se va face slujitorul celor ce L-au aşteptat cu toată fiinţa. De altfel acesta e Iisus: împăratul slujitor al destinului omenesc. Iisus a reîntors Sensul existenţei iarăşi în Ţara de obârşie: împărăţia Sensului şi a explicaţiei depline. Atunci se va odihni sufletul omului de neliniştea sa. Dar întrucâtva se linişteşte sufletul omului şi până atunci: ştiindu-le acestea precis. Iată o făclie (cunoştinţa în parte) până vine Lumina. (CV, p. 236) # Pentru veşnicia noastră în împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un preţ nu este prea mare. „Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi puse În cumpănă cu slava viitoare.” Iisus ne aduce învierea – firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă, fiindcă inima – credinţa – are raţiuni mai adânci ca raţiunea; şi Învierea n-o înţelegea Petru, pentru că este o dragoste mai mare ca viaţa. Şi nu este fir: este noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi. Din lumina lui este făcut destinul care ne atrage Acasă. Cine simte firul acestei lumini se mărturiseşte străin şi călător pe pământ. E un rănit de nostalgia Paradisului. (CY, p. 269) ADEVĂR # E greu să nu vezi soarele, dar mai greu e să nu vezi adevărul. (OHI, p. 392) # Adevărul este condiţia de echilibru a fiinţei omeneşti. Minciuna sau amăgirea e terenul care fuge de sub picioare, provoacă dezechilibru, căderea şi decăderea, pervertirea spiritului. (OHI, p. 346) # Toţi oamenii recunosc supremaţia adevărului, – numai cât că puţini mai ştiu exact ce mai este adevărul. Una dintre definiţiile sale, de mari ravagii, e şi echivalenţa raţiunii cu realul. De aici până la a spune că realitatea e numai ceea ce îmi spune mie mintea că e realitate, şi ceea ce îmi spune că nu e, nu există, nu e decât un pas. Afirmaţia aceasta mai cuprinde în sine un sâmbure stricat: eul. Eul e bun la locul lui, dar nu exaltat la rangul de criteriu al adevărului. (CV, p. 186).:. Capacitatea de adevăr şi strădania întregii vieţi pentru el luminează ochiul şi ochiul luminat de Adevăr luminează lucrurile; iar incapacitatea, refuzul Adevărului, le întunecă. Structura interioară se proiectează în afară în câmpul realului, pe care-l vede, după starea subiectivităţii sale, luminat de sens, sau întunecat şi fără semnificaţie. (cv, p. 175).:. Cine dobândeşte smerenia – cură a inimii, acela vede adevărul; şi Dumnezeu e adevărul. Smerenia tămăduieşte ochii minţii, ca să distingă adevărul de înşelăciuni. Şi mulţi au trebuinţă de această tămăduire a ochilor. (OHI, p. 393).:. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă SfântulApostol Petru. Adevărul nu se înfăţişează cum i se năluceşte oricărei minţi întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el. (OSG, p. 49) # Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare, este starea omului împotriva adevărului. (OSG, p. 49) # Adevărul nu e o abstracţiune, ci e o persoană, şi anume persoana supremă: Dumnezeu.

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.0226 sec
Acest site folosește cookie-uri pentru a permite plasarea de comenzi online, precum și pentru analiza traficului și a preferințelor vizitatorilor. Vă rugăm să alocați timpul necesar pentru a citi și a înțelege Politica de Cookie, Politica de Confidențialitate și Clauze și Condiții. Utilizarea în continuare a site-ului implică acceptarea acestor politici, clauze și condiții.