Viața la Omoruri. Anchetele colonelului Antonescu

Viața la Omoruri. Anchetele colonelului Antonescu - Dan Antonescu

Cartea de față relatează povestea a trei cazuri de crimă soluționate de Dan Antonescu și colegii săi de la Serviciul Omoruri din cadrul Poliției Capitalei.

Lucrarea prezintă în principal două cazuri: primul, o crimă comisă în 1993, victima fiind o fată de 15 ani, Gabriela Tănăsescu, iar al doilea, dublul asasinat din 2001, de pe bulevardul Magheru, criminalul fiind Konstantinos Passaris, urmărit internațional pentru săvârșirea mai multor infracțiuni. Între cele două cazuri, este prezentată și anchetarea crimei unei bătrâne.
 
Autorul descrie pe larg eforturile polițiștilor, numeroasele verificări, investigații, percheziții și interogatorii desfășurate, toate ducând într-un final la rezolvarea cazurilor și la condamnarea celor vinovați. 
 
Dan Antonescu a devenit scriitor în timp ce scria această carte. A scris‑o, a rescris‑o, a revizuit‑o, până când a transformat materia aceea brută a amintirilor în aurul creației literare pure. Viaţa la Omoruri este o punte între jurnal și roman realist, care poate deveni și un bun ghid de orientare în carieră - dacă nu chiar manual - pentru viitorii polițiști, procurori sau avocați. - Diana Scarlat, jurnalist

Studiam oamenii din tramvai și mă amuzam încercând să le ghicesc meseriile, locul de muncă, starea de spirit, orice. Asta îmi era ocupația în fiecare dimineață timp de 20–30 minute cât dura drumul. De cele mai multe ori reușeam să le ghicesc locul de muncă, mai ales al celor care coborau, ca și mine, la capăt. Știam că am intuit bine atunci când îi vedeam intrând în clădirile băncilor și ministerelor înșirate pe strada Doamnei și pe Calea Victoriei.

Nu știu dacă vreunul dintre ei avea același obicei, dar sigur nu mi‑ar fi ghicit meseria. Poate doar dacă ar fi văzut că în fiecare dimineață intru în clădirea cea mai cunoscută de pe Calea Victoriei. Nu Capșa, Palatul CEC sau Magazinul Victoria, ci… Poliția Capitalei. Acolo lucram de vreo trei ani. La Judiciar. Mai exact la Omoruri. La soluționat omoruri, nu la comis. Aceasta era o precizarea nelipsită atunci când spuneam unde lucrez.

Nu pentru că aș fi avut o figură de criminal, ci mai mult pentru că nu aveam o figură de polițist. Dintotdeauna mi‑a plăcut să port niște haine și să am o tunsoare care în niciun caz nu te duceau cu gândul spre imaginea unui polițist. Spun tunsoare, cu toate că termenul corect ar fi netuns. Chiar am fost printre primii polițiști care au purtat părul lung, prins în coadă. Or, asta chiar n‑avea nimic din imaginea polițistului clasic. Polițist care cu doar trei ani în urmă era milițian. Lucrasem din ’87 la Secția 1,  la Economic, dar, pentru că nu simțeam că acela este rostul meu în poliție, am cerut să fiu transferat la Judiciar.

În perioada când am făcut această solicitare, imediat după „deranjul” din ’89, mulți dintre colegi fugeau de la Judiciar spre alte domenii mai puțin stresante și care le asigurau un program cât de cât fix. Este cunoscut însă că pe hoți, tâlhari ori criminalii nu‑i prinzi între 8 și 16. La judiciar știi când pleci de acasă, dar când te‑ntorci, când mănânci, când dormi, nu. Poate de aceea, atunci când am depus raportul cu solicitarea de mutare de la Economic la Judiciar, mai în glumă, mai în serios, unii șefi mi‑au spus că ar trebui să fiu și testat psihologic. 

Ei vorbeau despre testare psihologică, dar, de fapt, se gândeau la control psihiatric. Oricum, mi‑au aprobat mutarea. Că doar nu în fiecare zi găsești un fraier care să caute munca în loc să fugă de ea. Și am trecut la treabă. Eram dornic să aflu cât mai multe despre domeniul acesta al omuciderilor la care, paradoxal, se pare că se pricep mulți, și în special șefii din poliție. Aidoma fotbalului la care se pricep toți, dar prea puțini pot să‑l joace. Să‑l joace bine...

RECENZII