Viata ca extaz. Natura, barbatul, femeia

…o carte provocatoare si mereu actuala care reexamineaza locul ocupat de umanitate in lumea naturala - si relatia dintre spirit si trup - in lumina daoismului chinez. Faptul ca fiintele umane sunt separate de natura pe care trebuie sa o controleze, ca mintea este cumva superioara corpului si ca intreaga sexualitate presupune seductie - ceea ce constituie un pericol si o problema - toate acestea sunt asumptii pe care se bazeaza cea mai mare parte a gandirii occidentale. Iar toate aceste prejudecati sunt motorul din spatele exploatarii umane a pamantului, al neincrederii in emotie si al singuratatii si nedeschiderii noastre catre iubire. Inspirandu-se din preceptele daoismului, autorul ofera o perspectiva alternativa a omului si a universului - una in care distinctiile dintre sine si celalalt, spirit si materie fac loc unei viziuni mai holiste asupra lumii. Viata ca extaz este o carte de mare eleganta si cu implicatii profunde - unul dintre acele texte rare care ne poate schimba modul in care gandim, simtim si iubim. *** Pentru mintea care urmeaza fiece drum pana la capat, orice drum duce nicaieri. A te abtine de la asa ceva nu inseamna sa amani dusul rece al trezirii la realitate, ci sa vezi ca omul are mai multe sanse sa ajunga la destinatie stand pe loc decat plecand, ca a fi mereu in cautarea unui dincolo inseamna sa ramai insensibil la ce este aici. Pentru a cunoaste natura, pentru cunoaste „substanta” lucrurilor, trebuie s-o cunoastem asa cum un barbat „cunoaste” o femeie, in sensul arhaic al termenului - cu toata calda imprecizie a contactului imediat. Alan Watts Cand este spontan, apogeul dragostei sexuale reprezinta una dintre cele mai depline experiente de relationare cu celalalt la care putem accede, dar prejudecatile si obtuzitatea ne-au impiedicat sa vedem ca, in orice alte circumstante, o asemenea desfatare s-ar numi extaz mistic. Ceea ce indragostitii simt unul pentru celalalt nu este altceva decat adoratie in deplinatatea acceptiunii religioase a termenului, iar apogeul acestui sentiment este aproape literalmente o revarsare a vietii dintr-unul in celalalt. O asemenea adoratie, care i se cuvine doar lui Dumnezeu, ar fi cu adevarat idolatra, daca, in acel moment, dragostea nu ar indeparta orice iluzie, aratand chipul iubitului/iubitei asa cum este el cu adevarat - nu persoana care pretinde sa fie in societate, ci dezvaluindu-i natura divina... *** Atunci totul pare sa se intample spontan dintr-o sursa unica. Viata curge continuu, ramanand totusi adanc ancorata in prezent, fara a cauta vreun rezultat, caci prezentul nu mai este limitat la punctul infinitezimal al constiintei incordate, dilatandu-se pentru a deveni eternitate atotcuprinzatoare. Alan Watts *** Tehnicile yoga, rugaciunile, terapiile si exercitiile spirituale sunt, la urma urmei, doar niste sofisticate amanari ale momentului cand vom admite ca nu exista nimic de acaparat si niciun mod de a-l acapara.

…tocmai faptul de a ne ignora şi de a fi realmente înstrăinaţi faţă de noi înşine explică senzaţia noastră de izolare faţă de natură. Suntem, ca să spunem aşa, împărţiţi între un centru al atenţiei conştiente, care este numit „Eu" şi un vast labirint organic pe care îl cunoaştem numai în termenii unor sentimente/senzaţii indescriptibile şi neliniştitoare, sau ale unor abstracţiuni ce ţin de limbajul tehnic al biologiei, pe care îl numim „sine propriu". De-a lungul întregii sale istorii, tipul uman modelat de culturile occidentale a resimţit o ciudată înstrăinare faţă de sine însuşi şi, prin urmare, faţă de mediul natural propriu organismului său. Filosofia creştină, care ştie atâtea lucruri despre natura lui Dumnezeu, nu are prea multe de spus despre natura omului, căci, dacă definiţiile date Sfintei Treimi sunt precise şi abundente, descrierile sufletului şi ale spiritului omenesc sunt cât se poate de vagi şi de laconice. Chiar dacă se admite fară tragere de inimă că trupul este bun deoarece este lucrul mâinilor lui Dumnezeu, ei este văzut, practic, ca un teritoriu capturat de Diavol iar studiul naturii umane a fost in cea mai mare parte studiul slăbiciunilor sale. în această privinţă, psihologii i-au urmat cu fidelitate pe teologi. Căci, în ciuda naturalismului său teoretic, omul de ştiinţă tinde să privească natura - umană şi nu numai - ca pe o lume ce se cuvine să fie cucerită şi reorganizată, pentru a deveni subiectul tehnologiei puse in operă de intelectul raţional, care şi-a renegat şi s-a eliberat cumva de rădăcinile ce il legau tocmai de organismul căruia acum, pasămite, ii ameliorează funcţionarea. Practic, conştiinţa tehnică şi raţională nu este mai puţin străină omului natural decât era sufletul supranatural. Întrucât, atât pentru una, cât şi pentru celălalt, natura şi omul natural reprezintă un obiect, studiat întotdeauna cu ajutorul unei tehnici datorită căreia devine exterior şi, prin urmare, diferit de observatorul subiectiv. Când cunoaşterea devine respectată doar cu condiţia de a fi cunoaştere obiectivă, ceea ce cunoaştem ni se va părea întotdeauna a nu fi noi înşine, a nu fi subiectul. Astfel, avem sentimentul de a cunoaşte lucrurile numai din exterior, niciodată dinăuntru, de a fi veşnic confruntaţi cu o lume de suprafeţe impenetrabile dinăuntrul altor suprafeţe, aflate înlăuntrul altor suprafeţe. Nu este deci de mirare dacă ideile noastre despre cum arată natura pe dinăuntru sunt simple presupuneri aflate la discreţia unor mode mereu schimbătoare…

Introducere I. OMUL ŞI NATURA 1. Urbanism şi păgânism 2.Ştiinţa şi Natură 3. Arta de a simţi 4. Lumea ca extaz 5. Lumea ca nonsens II. BĂRBATUL ŞI FEMEIA 6. Spiritualitate şi sexualitate 7. Dragostea sacră şi dragostea profană 8.împlinirea Referinţe bibliografice