Sufăr, deci exist. Portretul victimei ca erou - Pascal Bruckner

Oare tinerele generaţii răsfăţate, crescute în teamă şi susceptibilitate, vor fi capabile să înfrunte lumea haotică actuală, marcată de întoarcerea la război, violenţă, terorism şi catastrofe naturale?   

Dacă umanitatea modernităţii era mânată de dorinţa de a cuceri, astăzi ea este înlocuită de o omenire care se victimizează. Măreţia civilizaţiei constă în grija faţă de cei umiliţi. Reversul acestui progres îl reprezintă victimizarea ca formă de şantajare a celorlalţi şi patologia recunoaşterii. În Occidentul hedonist, suferinţa a devenit, în mod paradoxal, o nouă formă a sacrului. Oricine, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, îşi flutură brevetul de damnat, care îl ridică deasupra semenilor. Acest dolorism amestecat cu amărăciune pune în valoare figura martirului şi alimentează două mari pasiuni: resentimentul şi răzbunarea. Cei fericiţi şi cei puternici vor şi ei să aparţină aristocraţiei marginilor şi să formeze noi caste ale decăzuţilor, în detrimentul celor cu adevărat nefericiţi. Pretutindeni înfloresc postura de paria, narcisismul secesiunii şi concurenţa victimizatoare.

În 8 decembrie 2015, Palatul Élysée a anunțat că președintele François Hollande ar avea de gând să decerneze Legiunea de Onoare, postum, celor 130 de victime ale atentatului din 13 noiembrie, de la Bataclan și de pe străzile înconjurătoare. Marele Cancelar al Ordinului Legiunii de Onoare și-a exprimat dezacordul. Legiunea de Onoare recompensează, încă de la înființarea sa (19 mai 1802) de către Napoleon Bonaparte, militarii și civilii care au făcut servicii excepționale națiunii. Cei 130 de nevinovați uciși de barbaria jihadistă, care au avut ghinionul de a se afla în momentul nepotrivit în locul nepotrivit, meritau omagiul națiunii, dar într-o mie de alte feluri.

În Spania, în 1999, a fost creată o decorație specială pentru persoanele ucise în atentate teroriste. Statele Unite au ridicat un monument în amintirea celor morți în 11 septembrie. Legiunea de Onoare însă nu este nici o primă pentru dramă, nici una pentru doliu, ci se presupune că recompensează meritul. Una este ca țara să-și omagieze victimele, alta să le atribuie o recompensă rezervată actelor de eroism. Ar fi de parcă s-ar dori exorcizarea tragediei prin împodobirea bărbaților și femeilor asasinați cu medalii ale Republicii.

Pentru a fi decorat, trebuie să fi luptat, și încă vitejește, nu doar să fi fost omorât din întâmplare. Până la urmă, la Élysée s-a renunțat la acest proiect și, în 12 iulie 2016, a fost instituită Medalia Națională de Recunoștință față de Victimele Terorismului, a cincea decorație în ordinea importanței protocolare.

În Războiul peloponesiac, relatare a conflictului dintre Atena, Sparta și alte cetăți grecești, istoricul atenian Tucidide (460–395 î. Hr.) a enunțat următoarea lege: „Dreptatea nu este luată în considerare în raționamentele oamenilor decât dacă forțele sunt egale de o parte și de cealaltă; în caz contrar, cei puternici își exercită puterea și cei slabi trebuie să cedeze“. Așa sună această lege imemorială: cei puternici domnesc, sărmanii își încovoaie spinarea.

Revelația creștină, vestită de iudaism, va răsturna paradigma, spre disperarea păgânilor înspăimântați de exaltarea unui Dumnezeu care se lăsa crucificat ca un sclav, pentru a mântui omenirea. „E normal ca un zeu să se lase legat și purtat ca un criminal? Cu atât mai puțin să accepte că a fost abandonat, trădat de ai lui, care-l urmau ca pe un Mesia, Fiu și trimis al Marelui Dumnezeu“, exclamă filosoful roman Celsus în secolul al II-lea. 

 

Pentru un om al Antichității era o nesăbuință faptul că Iisus vestea porunca de a-ți iubi dușmanii, datoria credincioșilor de a da întâietate infirmilor, săracilor, celor fără de niciunele. Bulversare antropologică făcând din sus jos și din jos sus, care așază plebeul deasupra nobilului, situație împotriva căreia Friederich Nietzsche, mare adorator al forței și al aristocrației, nu a încetat mai apoi să vitupereze...

CUPRINS:

Prolog. Panteonul răsturnat
Introducere. Tucidide și Iisus Hristos

Partea întâi. În fața nefericirii
Capitolul 1. "Într-o zi totul va fi bine, în asta nădăjduim"
Capitolul 2. Confuzia neajunsurilor
Capitolul 3. Suferința, produs de drept

Partea a doua. Concurența dintre cei victimizați
Capitolul 4. Supralicitările martiriului.
Capitolul 5. Hoții de suferințe.
Capitolul 6. Putin sau micul funcționar al crimei
Capitolul 7. Către un „genocid“ generalizat?
Capitolul 8. Să decolonizăm decolonizatorii?.

Partea a treia. Cum să trăim cu propriile noastre răni?
Capitolul 9. Barbaria ca ocultare?
Capitolul 10. Să vindecăm trecutul?
Capitolul 11. Eroul, antiteză ambiguă
Capitolul 12. Așa trăiesc oamenii? (Louis Aragon)
Concluzie
Note