Simbolismul Crucii - Rene Guenon

Crucea reprezintă unul dintre acele simboluri care, sub forme diferite, se regăsesc aproape pretutindeni, încă din cele mai îndepărtate timpuri: gravată şi pictată încă din timpurile preistorice pe materiale sau obiecte culturale ale fiecarei culturi protoistorice. Simbolul este evident în ceramicele eneolitice din Mesopotamia şi din Egipt, ca decoraţiune în interiorul recipientelor circulare; apare şi în iconografia proprie anticului teritoriu grec al Eladei, după cum o atestă de exemplu o relicvă datând de la 2700-2600 î. Hr, o cupă ritualică ornată cu numeroase cruci, conservată la Muzeul din Corint.

 

Potrivit celei mai acreditate concepţii antropologice, răspândirea figurii crucii, detectabilă in culturi îndepărtate în timp şi spaţiu, se află într-o strânsă legătură cu propagarea ideii primordiale a omului, parte dintr-un univers cvadripartit, a cărui reprezentare grafică ar fi. O relaţie deosebită ar fi şi cea pe care crucea o are cu soarele. Potrivit simboliştilor, această legătură s-ar evidenţia atât prin integrarea crucii într-un cerc reprezentând discul solar, cât şi prin imaginea crucii "gammate" (zvastica, svastika).

 

In anumite tradiţii filosofico-religioase orientale, uniunea crucii cu cercul a constituit un element structural de bază pentru figuri de meditaţie trascendentală numite acum "mandàla". Crucea înscrisă într-un cerc, dincolo de principiu cosmologic, a simbolizat şi diviziunea anului în patru părţi, în timp ce din punct de vedere al axei verticale care uneşte la modul ideal zenitul de nadir a ilustrat raportul simbolic cu asa-numitei "axe a lumii".

 

Coexistenţa ambelor figuri este documentată începând cu secolul XIX î. Hr, nu numai în toate regiunile din bazinul mediteranean, ci şi în cele din Orientul Mijlociu şi Extremul Orient, până în Tibet şi Nepal, Pakistan şi India. Imaginile zvasticii şi crucii înscrise în cerc au supravieţuit în secolele succesive şi, începând din perioada renascentistă europeană, au devenit obiect de studiu aprofundat pentru literaţi şi filosofi. Unii simbolişti susţineau totuşi că ea nu ar fi fost legată de conceptul primordial de univers şi de ciclul solar zilnic, ci de însăşi conceptul de viaţă, de fapt de originea vieţii în orice formă a acesteia, ca reprezentare pură.

 

Tradiţiile crestine au fost, însă, cele care au îmbogăţit într-un mod fabulos simbolismul crucii din punct de vedere religios, în cruce fiind sintetizată atât istoria salvării umanităţii, cât şi patimile Mântuitorului. A fost mai mult decât o imagine simbolică a lui Hristos. S-a identificat cu istoria lui umană, cu persoana şi cu catehismul Lui. I s-au dedicat festivităţi şi i s-au cântat imnuri sacre, ca şi cum imaginea i s-ar fi identificat total cu cel mort pe lemnul ei.

 

Tradiţia creştină, în decursul secolelor, a elaborat două tipuri simbolice de cruce, cea a "patimilor" şi cea a "învierii": prima aminteşte de suferinţele şi moartea lui Cristos, a doua de victoria asupra morţii. Forţa simbolului s-a manifestat în creştinismul primitiv în aşa-numita "cruce mistică", care în general era scrijelită în piatră sau în marmură în lăcaşurile de cult. In forma ei esenţială, crucea mistică este compusă dintr-o cruce-tau latină, înscrisă într-un dublu oval, poartă literele greceşti alfa şi omega (începutul şi sfârşitul) şi anagrama lui Hristos. Doi porumbei se află pe laturile braţului inferior vertical, în timp ce un şarpe răsucit este înlănţuit şi strivit sub greutatea crucii. In inscripţie apare şi cuvântul latinesc "salus" (salvare), scris la baza crucii şi menit a susţine reprezentarea simbolică a ansamblului.

 

Imaginea acestui tip de cruce a fost indicată de cercetători drept unul dintre simbolurile iniţiatice ale Ordinului Templierilor, alături de crucea denumită şi "nodul lui Solomon", aceasta din urmă este o imagine extrem de veche, fiind deja uzitată în iconografia ebraică pentru a desemna uniunea cerului şi a pământului în numele lui Dumnezeu, dar şi în mozaicurile romane, cu scop (cel puţin aşa se crede) pur decorativ.

 

În iconografia egipteană, este prezentă crucea tau, prevăzută cu un oval sau un cerc, respectiv - crucea ansata -, fiind foarte des înfăţişată în mâinile divinităţilor sau faraonilor. A fost simbol al zeului Soarelui, Aton, în religia monoteistă instituită de Amenothep IV (Akhenaton). Confesiunea creştină coptă a facut din crucea ansată simbolul vieţii eterne dăruite omului prin intermediul scarificiului lui Hristos. Din cauza formei care aminteşte de o cheie, această configuraţie de cruce este denumită şi "cheia vieţii" sau "cheia Nilului". În zilele noastre, ea a fost preluată ca emblemă de unele mişcări iniţiatice de sorginte ezoterica.

 

Printre numeroasele variante ale crucii se distinge şi crucea in X, numita "crucea Sfântului Andrei", răspândită în mod deosebit în ţările anglosaxone. Potrivit tradiţiei, apostolul care i-a dat numele a fost crucificat pe un instrument de lemn în forma de X, dar prezenţa în Europa a imaginii este mult anterioară naşterii creştinismului. Ea apare înscrisă atât pe relicve constând în instrumente magice ale druizilor (pumnale de sacrificiu de exemplu), cât şi în alfabetul runic.

 

În schimb, aşa-numita Cruce a Sfântului Petru are braţul vertical superior mai mare decât cel inferior, pentru a aminti de martirului apostolului crucificat cu capul în jos. Intrucât aceasta formă a fost adoptată de satanism la nivel global, ea nu mai este folosită în cadrul iconografiei creştine.

 

Crucea a fost asimilată Copacului Cosmic, în calitatea ei de simbol al Centrului Lumii, iar acest lucru, ne spune tot Mircea Eliade, este demonstraţia faptului ca "imaginea Centrului" se impunea în mod natural spiritului creştin. Comunicarea cu Cerul are loc prin intermediul Crucii (egal Centru) şi, dintr-o dată, întregul Univers este salvat. Scriptura ne arată că şi crucea - instrument de chin, batjocură şi blestem - poate deveni instantaneu - pentru cine ştie să se poarte pe ea - făgăduinţă de mântuire şi prag de paradis.

CUPRINS

 

Cuvant inainte

Capitolul I. Multiplicitatea starilor fiintei

Capitolul II. Omul Universal

Capitolul III. Simbolismul metafizic al crucii

Capitolul IV. Directiile spatiului

Capitolul V. Teoria hindusa a celor trei guna

Capitolul VI. Unirea complementarelor

Capitolul VII. Rezolutia opozitiilor

Capitolul VIII. Razboiul si pacea

Capitolul IX. Arborele din mijloc

Capitolul X. Svastika

Capitolul XI. Reprezentarea geometrica a treptelor existentei

Capitolul XII. Reprezentarea geometrica a starilor fiintei

Capitolul XIII. Raporturile celor doua reprezentari precedente

Capitolul XIV. Simbolismul tesutului

Capitolul XV. Reprezentarea continuitatii diferitelor modalitati ale unei stari a fiintei

Capitolul XVI. Raporturile punctului cu intinderea

Capitolul XVII. Ontologia Rugului aprins

Capitolul XVIII. Trecerea de la coordonatele rectilinii la coordonatele polare; continuitatea prin rotatie

Capitolul XIX. Reprezentarea continuitatii diferitelor stari ale fiintei

Capitolul XX. Vortexul sferic universal

Capitolul XXI. Determinarea elementelor reprezentarii fiintei

Capitolul XXII. Simbolismul extrem-oriental al yin-yang; echivalenta metafizica a nasterii si mortii

Capitolul XXIII. Semnificatia axei verticale; influenta Vointei Cerului

Capitolul XXIV. Raza Cereasca si planul ei de reflexie

Capitolul XXV. Arborele si sarpele

Capitolul XXVI. Incomensurabilitatea intre fiinta totala si individualitate

Capitolul XXVII. Locul starii individuale umane in ansamblul fiintei

Capitolul XXVIII. Marea Triada

Capitolul XXIX. Centrul si circumferinta

Capitolul XXX. Ultime remarci asupra simbolismului spatial