Scrisori catre Sfanta Lidia

... un schimb de scrisori imaginar intre o adolescenta din zilele noastre si o sfanta din vremurile apostolice. In balansul dintre copilarie si maturitate, scrisorile acestea si rugaciunile unei sfinte iubitoare o insotesc la trecerea de la liceu la facultate, de la traiul de acasa la cel de la camin, de la o viata fara Hristos la Ortodoxie.

 

Ma cheama Lidia. Mi‑au pus numele bunicii mele agnostice si nu sunt o sfanta, desigur. De fapt, nici macar crestina nu sunt si am aflat de tine abia cand cei din familia mea – mai putin eu – s‑au botezat crestin‑ortodox acum cateva saptamani. Cand ne‑am intors de la biserica, mama a venit la mine in camera si mi‑a dat o icoana cu tine. A tinut sa‑mi explice ca o icoana nu este doar o imagine si a insistat ca eu sa consider acest dar ca pe un fel de legatura directa cu tine, cea reala.

 

Familia mea s-a botezat fără mine, pentru că eu am 17 ani şi am ales să nu o fac, dar nu neapărat fiindcă resping ideea. însă pur şi simplu nu are sens, din multe motive. Ca sfântă, sunt sigură că ştii totul despre creştinism, ortodox sau nu, dar singurii oameni ortodocşi pe care îi ştiu sunt fie greci, fie ruşi. Iar familia mea nu este nici una, nici cealaltă. Acesta nu este decât cel mai mărunt motiv pentru care toată situaţia mi se pare ciudată.

Aşadar... eşti reală? Aşa se explică faptul că mă tot uit la tine?
Mama mea, cu amestecul ei de nelinişte şi speranţă, spune că tu eşti vie în rai şi poţi să te rogi pentru mine. Sunt sigură că am nevoie de rugăciunile tale, dar nu îţi voi cere aşa ceva până când nu mă hotărăsc pentru tot tacâmul: sfinţi, rugăciuni şi, mai ales, un Dumnezeu adevărat la Care să aibă sens să mă rog. Dar nu văd cum ar putea să strice dacă îţi scriu şi, de fapt, nici nu mă pot abţine. Simt nevoia să vorbesc cu cineva.

 

Este ora mesei. Acum că părinţii mei au o religie, seara luăm masa împreună toată familia. E o atmosferă plăcută, aş zice. Sau ar fi, dacă nu ar exista şi acea persoană care din nefericire nu s-a botezat.
Cu respect, Lidia

P. S.: Arată aşa de ciudat când vezi acelaşi nume şi la începutul, şi la sfârşitul scrisorii... Este ca şi cum mi-aş scrie mie însămi. Poate asta şi fac. Nici măcar nu ştiu dacă exişti cu adevărat...