Samsara - Simina Cernat

 

... am stat 19 ani la şcoală să învăţ programul perfect pentru construcţia acestui cuvânt înfricoşător în măreţia lui: viitor. Spuneam că îmi rămăseseră 4 ani la calcule, ani pe care i-am folosit pentru explorare. Planul trebuia să fie altul. Trebuia să intru în sistem, să pun în aplicare ce am învăţat în cei 19 ani de şcoală, să muncesc, să îmi ridic toleranţa la stres şi să ating nişte obiective, să îndeplinesc nişte standarde. Doar că viaţa a avut alte căi pentru mine.

M-am trezit într-o dimineaţă, aproape de examenul de licenţă, m-am uitat în oglindă şi am spus: mi-a ajuns. Priveam străina din faţa mea, îi străpungeam irişii albaştri şi cu ciudă am întrebat-o: cine eşti tu? După atâţia ani de robotizare, disciplină, targete atinse, ambiţii şi muncă, ce ai înţeles tu din lumea asta, din viaţă?

Păi, să vedem, parcă voia să înceapă o prelegere fata cu irişi albaştri.
Taci. Nu ştii nimic.

S-a supărat. M-am supărat în faţa adevărului că nu ştiam mai nimic despre viaţă din experienţă proprie. Că tot ce aveam era informaţie, experienţa povestită de alţii, cărţi, filme, impresii. Că la şcoală am învăţat să fim critici, să gândim pe cont propriu, dar nu să trăim, să explorăm, să tragem singuri nişte concluzii. Mi-am scos aşadar din puşculiţă toţi banii pe care îi aveam strânşi, am căutat metode de a trăi şi călători ieftin, mi-am luat un bilet de avion doar dus, şi plecată am fost, spre Est, spre unde răsare Soarele.

Am stat 4 ani în Asia. între timp m-am împăcat cu fata din oglindă şi după multe calcule şi rumegări ale vieţii, acum trag linie şi zic: ştiu că nu ştiu nimic. De aceea spuneam, textul acesta va fi despre nimicul descoperit cu atâtea eforturi, nopţi dormite şi nedormite în tot felul de paturi mai mult sau mai puţin confortabile, în saci de dormit, în case sau sub acoperişuri de paie. sub cerul liber, în hoteluri, pensiuni ieftine, pe munte sau in junglă. Samsara este despre peripeţiile in Asia, despre cum mi s-au dărâmat zidurile construite cu atata ravna, despre limitele depăşite, noile descoperiri, aşteptari, dezamăgiri, iubire şi iluzie. Despre lucrurile care se intampla zilnic în jurul nostru, dar pe care nu le vedem, fiind prea ocupaţi cu noi deadline-uri, ambiţii, proiecte.   

Deschiderea care vine odata cu renunţarea la frici creează porţi uimitoare spre lumi despre care nici nu ştiai că există. Călătoria mea nu a fost ieşită din comun. Nu am mers pe jos sau cu bicicleta, nici nu am făcut autostopul din Europa în Asia. Ce a fost special la drumul meu a fost faptul că nu mi-am setat nicio ambiţie, niciun plan, nicio aşteptare. M-am lăsat purtată de viaţă şi m-am descurcat cu ce mi-a fost oferit. Am atins culmi ale disperării şi ale extazului. Le-am acceptat pe amândouă şi le-am lăsat să mă hrănească, să mă construiască.

 

M-am lăsat dusă de val şi am ajuns la oceanul fiinţei mele. Adevărata explorare abia acum începe. Cel puţin acum ştiu. Ştiu că nu ştiu nimic. Acum sunt pregătită să mă las surprinsă de noua persoană pe care o descopăr şi o construiesc zilnic. Sunt pregătită să deschid braţele necunoscutului şi să îi zâmbesc larg. Cum am ajuns aici? Povestea e mai mult sau mai puţin amuzantă, interesantă, spontană. O poveste ca oricare alta...