Partea care nu se va pierde - Mihai Frățilă

Partea care nu se va pierde - Mihai Frățilă
Despre alegere şi discreţia binelui

„Vorbim tot mai mult despre viață în termeni de optimizare și eficiență; nu ne mai atrage atenția decât ceea ce ni se pare convenabil. Aderența la un mesaj de credință, imaginat doar ca poliță de asigurare, va mai putea oare să ne sugereze marile întrebări ale ființei și să ne ferească de ratare? Ar mai putea perplexitățile credinciosului de la noi să intre în dialog cu mirările lumii, astfel încât să nu lase impresia negocierii sale cu fatalitatea? Mai putem aspira la luciditate sub influența unui mod contorsionat de a concepe tradiția? Despre întâietatea onestității vizavi de capacitatea (interesată!) de a seduce, despre încântarea de sine – inamicul principal al mărturiei creștine –, dar și despre alegeri care nu se vor irosi încerc să vă întrețin în paginile acestei cărți.“ — MIHAI FRĂŢILĂ

Sunt ceea ce se cheamă „om al bisericii“, pus pentru a fi în slujba celorlalți, chemat să mă confrunt încontinuu cu propria viață și cu măsura crudă a realității. Nu scriu ca să fac pe sfătosul sau ca să țin un curs de morală. Scriu din nevoia de a mă cunoaște mai bine și din dorința de a fi perceput ca un om la fel ca toți ceilalți. 

Independent de emoțiile care îmi permit sau nu să mă apropii de oamenii din jur, să interacționez sau să mă exteriorizez și să comunic, dincolo de poziția pe care pretind să o am în propria comunitate sau în public, bine ar fi să surprind proiecția acestui schimb pe fondul propriilor provocări morale. Lucrul e posibil dacă inspirația și cuviința pe care Evanghelia le presupune rămân parte a alegerilor mele în primul rând ca om, nu neapărat ca membru al unei tagme anumite sau sub înfățișarea hieratică a poziției publice. 

A fi realizat acest lucru, a continua să păstrez ritmul umanității inspirat de Cel venit în lume ca să ia un trup – la fel ca și căutările inspirate de propriile mele limite – reprezintă o pavăză în fața falsei religii care, în locul divinului, îl așază pe om și dă meschinăriei rang de virtute...

Mihai Frăţilă, episcop greco‑catolic de București, s‑a născut la Alba Iulia în 1970. A studiat teologia la Roma, ca bursier al Colegiului Pontifical Pio Romeno, singura instituție românească din Cetatea Eternă aflată sub patronajul Vaticanului, și la Paris. Între anii 2005 și 2007 a fost rector al acestui așezământ.

CUPRINS:

Cuvânt înainte 

UIMIRI SECULARE
Aproapele... 11
Când răul dă năvală... 14
Un nou an, o eficiență neașteptată... 17
Între ifose și bucuria împăcării: Paștele... 20
Mâna durerii... 25
Iritări, temeri, riscuri, frontiere... 28
Pescarul cu cădelnița... 31
Țara arde, urșii trec... 34
Ochiul nu se satură de câte vede – „Caravaggio 2025“... 37

DE PE RAFTUL CU CĂRȚI. NAZURI LITERARE
Literatura, fericirea și alte lucruri de ispravă... 43
Răscumpărarea unei destăinuiri literare... 46
Când esențialul se află în altă parte... 50
Ascultându‑ne frica... 53
Povestea omului fără nume... 57
Un elefant fără pânză de păianjen... 61

INTERSECTĂRI
Perplexitățile „clasice“ ale culturii: Andrei Pleșu... 67
Gabriel Liiceanu sedus de Isus... 70
Rugăciunea pentru filozof... 76
O moștenire princiară... 86
Dreptatea memoriei... 89
Un om care continuă să fie viu – Neagu Djuvara... 93
De ce un „An Cardinal Iuliu Hossu“... 95
Cenușa tristeții... 98
O viață oferită în dar tuturor – Père Olivier Raquez... 104
O întruchipare a discreției binelui – Mama‑mare... 114

VARIA
Optimismul – „a pune toate cele la locul lor“... 125
Ca un urcuș la munte... 127
Gândul morții... 130
O carte zdrențuită... 132
De pe culoarele tămăduirii... 136
Catastrofe și prețiozități... 140
Cuvinte potrivite pentru Crăciun... 143
Încheiere... 147

RECENZII