Medicina corpului energetic

Medicina corpului energetic
Preț: 29,00 lei
Disponibilitate: în stoc la furnizor
ISBN: 973-8975-42-2
Editura:
Anul publicării: 2014
Pagini: 304

DESCRIERE

Medicina corpului energetic - Janine Fontaine …autoarea, anestezist, reanimator şi cardiolog a participat la dezvoltarea chirurgiei cardiace şi a tehnicii grefelor renale. La moartea mamei sale înţelege că în spatele aparenţelor luate în considerare de lumea materialistă se ascund alte realităţi, cel puţin la fel de evidente ca primele. Astfel, tot ceea ce considera a fi universul său este bulversat, ea pleacă în căutarea unei noi metode de a explora realitatea ascunsă atât a omului cât si a medicinei. Studiul medicinilor diferite este o cale, astrologia o alta, împreună pregătind-o pentru accesul în lumile subtile. Lectura operelor unui maestru spiritual aduce încet, încet lumină asupra unei lumi percepute până atunci din unghiul materialismului occidental. Dar evenimentul determinant în evoluţia sa este întâlnirea cu cel mai celebru vindecător de atunci, Antonio Agpaoa, căci îi permite să aibă acces la viaţa lumii subtile, intangibilă pentru cel care nu este pregătit. Devenind conştientă de cele Trei Corpuri ale noastre – fizic, energetic si spiritual – corpuri aparţinând a Trei Lumi, ale căror legi fizice diferă, ea ne descrie aici ceea ce putem numi anatomia, fiziologia dar şi bolile acestor corpuri energetice. Şi iată, avem în faţa noastră unele din motivele anumitor eşecuri ale medicinii clasice precum şi soluţiile lor. Devenită vindecător, autoarea este capabilă să exploreze acest câmp atât de puțin cunoscut, atât de contestat, să-l definească şi să îl delimiteze. Este vorba de o etapă esenţială în istoria medicinei. Fragmente din carte: …concepţia noastră pur materialistă, bazată pe studiul unui cadavru şi pe fiziologia mecanicistă, ea însăşi sprijinită pe lucrări de laborator, este incapabilă de a sesiza realitatea noastră subtilă. Ca anestezist reanimator al centrului de chirurgie cardio-vasculară al spitalului Broussais, în perioada primelor inimă-plămân artificiale, remarcasem că unele intervenţii se soldau cu un eşec datorat unei defecţiuni a aparatului, şi nu reparaţiei cardiace. Când apărea o pană a aparatului, bolnavul intra în comă la sfârşitul intervenţiei, prin lipsă de oxigenare a creierului. Avansam această ipoteză: dacă bolnavii nu se trezesc, se datorează faptului că creierul lor a suferit prin deficit de oxigenare. Unele celule muriseră deja, dar altele puteau să se găsească doar în suferinţă... Administrarea unui aliment cu asimilare imediată putea, eventual, să re­stabilească metabolismul celulei ... Mă gândeam la cocarboxilază, care eliberează imediat o energie utilizabilă. În baza acestui principiu, am făcut o tentativă terapeutică asupra unui băiat care se afla în comă de trei zile, injectându-i succesiv trei fiole intravenos, supraveghind atent pacientul meu. încă de la prima injecţie, respiraţia i s-a amplificat. La a doua, a deschis ochii. La a treia, a bombănit furios, pare-se pentru că fusese smuls din spaţiul unde se găsise până atunci. Am mai repetat acest tratament la alţi pacienţi. Rezultatele au fost adesea spectaculare, dar inconstante. Acest lucru îmi întărea convingerea. Era cu siguranţă vorba de o relansare a metabolismului, şi în funcţie de gradul de afectare a celulei cerebrale, exista răspuns sau nu. Dacă tulburările celulare erau încă reversibile, esterul pyrofosforic al vitaminei BI sau cocarboxilază jucau rolul de declanşator. Am obţinut din laborator un studiu experimental al acestui produs pe câine în stare de anoxie. Rezultatele au apărut în revista „Agressologie” publicată de Laborit. Ele nu confirmau observaţiile mele. Exista deci un imponderabil ce nu putea fi evidenţiat de laborator. Era energia! În aceeaşi perioadă am adormit un bolnav în clinică pentru o intervenţie digestivă. Totul s-a desfăşurat cu bine, trezirea a fost normală şi l-am părăsit cu banalele prescripţii post-operatorii. Către cinci dimineaţa, am fost chemată de chirurgul Jean Vaysse, care mi-a spus că bolnavul se află într-o stare comatoasă inexplicabilă; un cardiolog şi un neurolog cu renume n-au decelat nici o cauză. Am verificat conţinutul flacoanelor de perfuzie. Toţi compuşii figurau pe etichete şi corespundeau întocmai indicaţiilor mele. Atunci, mereu cu “energia” în minte, i-am administrat încet o injecţie cu ser glucozat hipertonic 30%, pentru a-i „hrăni” creierul. Bolnavul se găsea cu adevărat într-o stare alarmantă: tensiunea arterială menţinută cu vasoconstrictoare, puls slab şi rapid. Pe măsură ce injectam, lucrurile se schimbau. Deodată, respiraţia s-a amplificat, pulsul şi-a accentuat bătăile şi pacientul a deschis ochii, m-a privit, a zâmbit şi mi-a vorbit. Eram tot atât de surprinsă ca şi cei care mă înconjurau! Glucoza fusese suplimentul de energie necesar celulelor cerebrale capabile de a se recupera în totalitate în acest caz. Fusese vorba de o comă hipoglicemică, ce scăpase tuturor din vedere. Infirmiera obosită, administrase o doză de insulina mai mare decât cea prescrisă! La spital, am continuat totuşi să lucrez ani de zile după protocolul clasic, convinsă în acelaşi timp că îmi scăpa ceva important. Este inutil să reiau condiţiile plecării mele din spital, le­am expus pe larg cu o altă ocazie. Să reamintim doar că moartea mamei mele m-a determinat să fiu conştientă de carenţa enormă care exista în universul medical spitalicesc căruia îi aparţineam. De ce suferinţa, boala, moartea? De unde venim şi încotro ne îndreptăm? Nu era bine văzut în mediul nostru să-ţi afişezi această nelinişte metafizică, dar deodată, aceasta a devenit principala mea preocupare. Aceasta a constituit originea demersului meu, o lungă încercare străbătută de îndoieli, de rătăciri şi erori. Dar porţile unui nou univers s-au deschis încetul cu încetul. A scrie despre această experienţă, înseamnă poate a-i ajuta pe cei care-şi pun întrebări. Cunoaşterea acestei lumi nu se transmite prin cuvinte, care nu sunt decât simple repere. Numai în izolare poate fi găsită, în propriul trup, sânge, suflet, după ce a învăţat să gândească, să mediteze, într-o confruntate corp la corp cu natura. Premizele acestei mutaţii s-au întipărit în mine în perioada de boală a mamei mele, care suferea din cauza generalizării unui cancer operat cu doisprezece ani în urmă. Durerea ei era imensă iar analgezicele nu o calmau. Din fericire, am aflat că la Barcelona avea loc un congres de sofrologie. Printre indicaţiile sofrologiei, era enumerată şi durerea. I-am luat pe părinţii mei acolo. Caycedo, un psihiatru întors din India, crease această nouă disciplină. Folosind principiile yoga, ale conştientizării energiei şi a noţiunii de conştientizare a imaginii propriului corp, făcuse din aceasta o tehnică ruptă de orice dimensiune spirituală, menţinând totodată acţionarea în limitele unei gândiri pozitive. La Barcelona, mi s-a părut că aterizasem pe o altă planetă. Conferinţele vorbeau despre ceva ce nu era niciodată denumit ca atare, dar pe care conferenţiarii păreau să-l cu­noască. Acest ceva era invizibil, impalpabil, indozabil, fără nume, dar despre el se vorbea ore în şir, atribuindu-i-se merite şi indicaţii medicale. Ne ocupam de şarade? Totodată, referirile la fiziologie şi patologie erau presă­rate cu erori şi mă întrebam ce credit să acord „necunoscutului” evocat în aceste condiţii. Ca şi ceilalţi colegi medici prezenţi, îmi venea să-i acuz de şarlatanie şi să dispar dacă nu m-ar fi reţinut existenţa unei mame ce suferea şi gemea lângă mine. Ea aştepta cu curaj ca unul dintre aceşti negustori de speranţe să-i uşureze suferinţa, căci la ea, speranţa înlocuise disperarea şi-i alina nenorocirea. A asistat la conferinţe, apoi a urmat grupul în locul unde congresul se încheia cu exerciţii practice. Am înţeles atunci despre ce vorbeau „ei”. Am aflat pentru prima oară şi eu şi ea că nu mişcarea conta, ci faza de repaus intermediar, care permitea conştientizarea a ceea ce se petrecea la nivelul senzaţiilor corporale. Însemna să pornim la cucerirea propriilor noastre senzaţii! Toate acestea erau profund noi pentru mine, deşi eram foarte pricepută la gimnastică, dans şi acrobaţie. Niciodată nu-mi închipuisem un exerciţiu fizic sub acest unghi de vedere. Mama mea descoperea şi ea această lume şi nu mai era Mântuită doar de durerea care o tiraniza. Percepea şi alte senzaţii la nivelul mâinilor, braţelor, toracelui, abdomenului, membrelor inferioare ... existenţa unei energii până atunci necunoscute. Am surprins de mai multe ori pe chipul ei o expresie de seninătate neobişnuită. Am învăţat împreună ce însemna gândirea pozitivă, atitudine nouă într-o societate în care informaţia nu pune în valoare decât elementele negative ale vieţii şi în care religia dominantă, ne determină încă din copilărie să ne recapitulăm în fiecare seară păcatele şi să ne temem de diavol şi de infern. Un alt element nou: a trebuit, ca exerciţiu, să ne concentrăm atenţia asupra unui „Obiect natural” şi să ne identificăm cu el. Scopul exerciţiului l-am înţeles mult mai târziu. Am învăţat să recurgem la artificii faţă de noi înşine în caz de boală sau suferinţă. Mama mea – vai, cât de motivată, – a învăţat să-şi imagineze că membrul ei dureros era din ghips. Am văzut-o jucându-şi atât de bine rolul, încât uneori mergea astfel, încât chiar ai fi crezut că are un picior de ghips. Spunea că astfel reuşeşte să-şi controleze mai bine durerea. Descopeream importanţa condiţionării, a autosugestiei, ca şi beneficiul terapeutic ce se putea obţine în acest fel (fără a descoperi încă şi mecanismele subtile). Legile neurofiziologiei îmi apăreau mult depăşite. Cele ale motivaţiei le înlocuiau. În cazul mamei mele nu era vorba de hipnoză, nici de şarlatanie în cazul lui Caycedo. Ignoranţa şi credulitatea nu o păcăleau pe mama: era vorba pur şi simplu de conştientizarea unei funcţii încă nedeşteptate prin educaţia noastră... Dar cum era capabil să se declanşeze acest mecanism şi de ce? Am descoperit că durerea şi speranţa erau ghizii săi. Aceşti doi factori interveneau şi în ceea ce mă privea şi dezvoltau o toleranţă nouă şi neprevăzută faţă de această medicină, deşi condiţionarea mea anterioară şi rigoarea gândirii – moştenire a unei şcoli de cardiologie – nu m-au făcut deloc tolerantă faţă de erorile de fiziologie sau fiziopatologie comise în şedinţele de instruire... De atunci am remarcat adeseori cum membrii unei familii puteau – din dragoste – să-şi revizuiască obiceiurile şi condiţionările lor cu prilejul bolii unei fiinţe dragi. Suferin­ţă, speranţă, dragoste, sunt trei factori de evoluţie, trei mo­tivaţii puternice pentru a revizui totul. Este nevoie însă de a se produce întâlnirea cu factorul de trezire şi ca individul să fie pregătit să evolueze... Unii indivizi sunt foarte devreme încremeniţi în viaţa lor de mutaţii interioare” incapabili de a progresa, de a-şi reorganiza sufletul. Victime ale unor condiţionări prove­nind încă din copilărie, vor fi incapabili să-şi găsească au­tenticitatea, propria individualitate. În fapt, omul are două părţi distincte: personalitatea şi individualitatea. Jean Vaysse defineşte astfel personalitatea: „Personalitatea din om este ceea ce nu vine de la el, ci ceea ce i se conferă din exterior, ceea ce a învăţat sau ceea ce reflectă. Personalitatea se dezvoltă în funcţie de circumstanţele exterioare (locul, epoca, mediul) de care ea depinde aproape în totalitate. Deşi condiţionările ce o alcătuiesc sunt foarte solide, ea poate fi modificată mai mult sau mai puţin profund prin schimbarea circumstanţelor; ea poate fi modificată aproape în întregime şi uneori destul de repede; ea poate fi pierdută, corectată sau întărită. Esenţa o constituie ceea ce este înnăscut, adică însuşirile şi limitele proprii fiecăruia, ea este patrimoniul său în viaţă şi ceea ce este dator să facă să evolueze în bine... Ceea ce este propriu-zis al său, îi aparţine cu adevărat şi îl însoţeşte peste tot. Contrar personalităţii, esenţa nu se poate pierde şi nu poate fi modificată fără consimţământul, cel puţin tacit, al subiectului… CUPRINS: Prolog 1. Trezire la energie 2. Descoperirea simbolului 3. Imaginea corpului 4. Studiu comparativ a două medicine 5. Apropierea de corpul invizibil 6. Elevul vindecător 7. De la imaginea corpului la imaginea lumii 8. Scanning 9. Rudolf Steiner şi medicina antropozofică 10. A cincea călătorie 11. Viaţa corpurilor subtile 12. Refulare, inconştient, mediumitate 13. Despărţirea corpurilor 14. Ritmurile 15. Creierul afectiv şi creierul intelectual 16. Actualizarea simbolului 17. Sindromul lui Neptun

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.0314 sec
Acest site folosește cookie-uri pentru a permite plasarea de comenzi online, precum și pentru analiza traficului și a preferințelor vizitatorilor. Vă rugăm să alocați timpul necesar pentru a citi și a înțelege Politica de Cookie, Politica de Confidențialitate și Clauze și Condiții. Utilizarea în continuare a site-ului implică acceptarea acestor politici, clauze și condiții.