Marele Manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceausescu, Iorga

Fragmente din carte: — Depinde de noi să spunem tot ce ştim, tot ce gândim, să nu ţinem nimic ascuns, nici o taină, nici un secret! În felul acesta, nimeni nu va mai avea nici un interes să ne trimită în ceafă un glonţ de calibrul 38! Culianu, dacă ar fi apucat să spună, să scrie şi să publice tot ce ştia despre marele manipulator, azi, mai mult ca sigur, ar fi fost să fie încă în viaţă! — Credeţi că Culianu a fost asasinat pentru că ştia prea multe? Numai pentru asta? Nu cumva a fost şi pedepsit, pentru nerespectarea unui angajament? A unei înţelegeri? A unei… a unei cârdăşii? — Bună întrebare! E foarte probabil! Iar noi, slavă Domnului, nu ne vom situa în această poziţie! Dacă sunt deştepţi – şi cine s-ar îndoi de asta?, asasinii lui Culianu, după ce va apărea această carte, în care noi vom băga tot ce avem prin buzunare, îşi vor da seama că noi nu avem nici o vină, n-am făcut, decât să răspundem unei provocări, iar ei nu au nici un interes să ne lichideze! — Despre ce provocare e vorba? — Orice crimă înseamnă o provocare pentru societate: va fi sau nu va fi în stare să-l prindă pe criminal? Iar criminalul, când e prins, dacă e un criminal… normal, n-are de ce să se supere pe cei care l-au prins! Nu se poate supăra decât pe sine însuşi! Că n-a săvârşit o crimă perfectă, aşa cum s-a amăgit că va reuşi! ……………………… — Bun! Destul cu vorba! Trecem la… la fapte! Începem identificarea asasinilor lui Ioan Petru Culianu! Mai fă un ibric de cafea, fumează-ţi ultima ţigară pe ziua de azi, aeriseşte bine casa şi… pe cai! — Vă ascult, domnule profesor! — Voi folosi tehnica socratică, maieutică. Adevărul există deja, în capul dumitale, dar el trebuie ajutat să se nască, să iasă la lumina zilei! Eu voi fi numai moaşa! — Doar sunteţi fratele celui mai grozav ginecolog din România!… Dar de unde ştiţi că port în mine acest adevăr? De unde ştiţi că sunt… gravid? — Din ultimele întrebări pe care mi le-ai pus în urmă cu o jumătate de oră! Eu nu aveam în cap acele întrebări, deci nici răspunsul! Răspunsul este fructul acestei flori care se cheamă întrebare!… Frumos spus, nu? — Absolut memorabil! „Răspunsul este fructul acestei frumoase flori care se cheamă întrebare”! — Aşadar, mi-ai cerut părerea despre harul de ghicitor în cărţi, în cafea, în scrumieră şi-n ce se mai poate ghici al lui Culianu!… — Aşa-i! - Punând acest har în legătură cu pronosticul dat de Nené Culianu încă din septembrie 1989: Ceauşescu va cădea, iar Andrei Pleşu şi Dan Petrescu vor fi miniştri în primul guvern ce se va instala după căderea lui Ceauşescu!… S-ar putea ca aici să se afle cheia mult căutată!… Cum îţi explici că a ştiut Culianu aceste detalii? Mai ales despre Dan Petrescu, cu totul neaşteptat de nimeni să facă vreodată parte dintr-un guvern? — Nu acceptaţi explicaţia prin harul divinator, premonitoriu al profesorului Culianu? — Mai degrabă sunt curios să aflu ce vei face dacă respingem de plano această explicaţie! Ce altă explicaţie vei găsi? — O dă însuşi Culianu care, după decembrie 1989, se va lăuda cât de bine a calculat! — Deci n-a ghicit!… El însuşi respinge această idee. Iar cei din preajma lui rămân, din discuţiile purtate cu Nené, rămân cu impresia că ştie mult mai multe decât spune! Ştie, iar nu că ar fi calculat! De unde ştie? — De unde? — Să nu ne grăbim şi să stabilim deocamdată o certitudine: Culianu era la curent, încă din septembrie 1989, cu ce se va întâmpla în România, în decembrie 1989. Era la curent cu căderea lui Ceauşescu şi cu venirea la putere a unor oameni noi, precum Andrei Pleşu şi Dan Petrescu. Se limita la atât ceea ce ştia Culianu? Oricum, ştia deja destul de mult. — De unde ştia? Să vedem mai întâi cine erau la acea dată Andrei Pleşu şi Dan Petrescu! Ca statut public! Nu mă interesează biografia persoanei! Ce erau? — Nu te grăbi! — Erau nişte dizidenţi! — Dar de ce spui „nişte dizidenţi”, pe tonul ăsta, de parcă ai spune „nişte derbedei”?! — Fără să vreau! Poftim: erau nişte dizidenţi!… — Aşa mai merge!… Nişte dizidenţi, adică tot ce făceau ei se afla imediat la „Europa liberă”, iar de acolo, pe unde scurte, afla toată ţara despre bravii noştri dizidenţi! În felul acesta cineva ne obişnuia, ne familiariza cu numele lor, cu faptele lor, astfel ca propulsarea lor în guvernul imediat post-ceauşist să fie acceptată ca lucrul cel mai firesc din lume! — Dar de ce nu spuneţi invers: au intrat în guvern pentru că fuseseră dizidenţi, opozanţi ai regimului! — Nu! Aici te rog să contezi pe mine! „Europa liberă” nu-i susţinea pe opozanţii regimului, pe toţi, ci numai pe unii, în mod selectiv! Mai ales în ultimii ani! În 1986 eu am stat de vorbă cu Vlad Georgescu şi i-am pus în braţe câteva texte anticomuniste, pe care deja i le trimisesem, cu ani în urmă, dar nu ştiam dacă îi parveniseră. Mi-a spus că le primise. „De ce nu le-aţi difuzat pe post?” l-am întrebat. Mi-a spus că s-a temut să nu păţesc eu ceva, nu era sigur că textele îi ajunseseră cu acordul meu. „Difuzaţi-le acum, încă sunt de actualitate!” Şi de actualitate au rămas până în decembrie 1989, dar de difuzat nu le-a difuzat niciodată! De ce? Pentru că eu nu eram în combinaţie, în cooperativă. Eram anticomunist, dar eram şi naţionalist! Şi, mai ales, eram de capul meu! Nu mă programase nimeni să fac pe anticomunistul! Aşadar, dizidenţii noştri nu fuseseră— numai dizidenţi, ei fuseseră angrenaţi ca actori într-un scenariu a cărui încununare a fost Decembrie 1989! — Pe ce vă bazaţi? — Mă mai bazez şi pe o discuţie avută cu Aurel Dragoş Munteanu, avută în februarie 1989! În februarie, cu un an aproape înainte de decembrie 1989! Pe scurt, a încercat să mă racoleze, să mă testeze, să mă tenteze… Cam toate la un loc. N-am marşat! — De ce? — Nu era pe gustul meu dizidenţa pe care o făcea Aurel Dragoş Munteanu. Trimisese nişte scrisori la „Europa liberă”, nu spunea mare lucru în ele. Eu aveam deziluzia mea cu „Europa liberă”, care nu-mi difuzase pe post texte mult mai dure. În plus, Petre Ţuţea însuşi nu agrea isprăvile lui Aurel Dragoş Munteanu. Am asistat la o discuţie între ei, n-avea nici o încredere Ţuţea în sprijinul şi bunele intenţii ale Occidentului faţă de noi, faţă de România!… Mi se pare logic să interpretez prezenţa lui Pleşu, Dan Petrescu, Aurel Dragoş Munteanu şi a altor dizidenţi în primul guvern postceauşist ca pe o dovadă că făcuseră parte, ca dizidenţi, din scenariul de pregătire a lui decembrie 1989, iar cei ce pregătiseră acest eveniment l-au controlat în continuare, atât în desfăşurarea celor petrecute atunci, cât şi în urmările provocate. Evident, cine hotărîse încă din septembrie 1989 care va fi alcătuirea primelor structuri ale puterii, nu puteau fi decât aceleaşi persoane sau aceeaşi instituţie care va controla şi desfăşurarea revoluţiei noastre, impunându-i cele hotărîte încă din septembrie 1989! — Sau poate şi mai dinainte, dacă spuneţi că discuţia cu Aurel Dragoş Munteanu a fost în februarie 1989! Cine a luat aceste hotărîri? — Deocamdată deduc că Ioan Petru Culianu, într-o formă sau alta, aflase un „secret” al acestei instituţii, ştia că Dan Petrescu şi Andrei Pleşu vor fi propulsaţi de „cooperativă” în fotolii ministeriale! Ba chiar ştia asta şi nu se sfia, adică nu se temea să divulge acest secret! Să-l facă public! Ştia că este inevitabil să se producă ce urma să se petreacă în România! Iar mai apoi, după, după ’89, deziluzia lui Nené îi va avea în vedere pe cei care aranjaseră desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989, şi-şi trăseseră toate beneficiile şi onorurile! — Dacă înţeleg bine, în ipoteza că Ioan Petru Culianu a fost asasinat de o „instituţie” despre care marele profesor ajunsese să ştie prea multe, cel mai probabil ar fi ca acea instituţie să fie exact aceea care a pus la cale revoluţia din România, din Decembrie 1989! — N-ai raţionat greşit, dimpotrivă! — Mai pe scurt spus, cei ce l-au omorît pe Ceauşescu sunt şi cei care l-au asasinat pe Culianu! — O-ho-ho!… Arzi etapele demonstraţiei, domnule! Ia-o mai domol! Fraza asta o pregătisem pentru finalul dialogului nostru! — O „pregătiseţi”? Adică mă manipulaţi?! — Aş fi vrut eu, dar n-a mers!… Însă, hai să ne întoarcem puţin, sunt de făcut două precizări. Una: nu e sigur că e vorba de a şti prea multe!… Nu este exclus ca să fie vorba de un dezacord! Aflând la un moment dat ce a aflat despre „instituţie”, Culianu să se fi opus, revoltat de ceea ce a înţeles că este menirea instituţiei! Sau să fi căzut la vreo înţelegere cu „ăia” înainte de a-i şti exact ce le poate pielea! Ce scopuri urmăresc! Şi să fi rupt înţelegerea şi să intenţioneze o dezicere, poate chiar publică. Ceea ce, pentru „ăia”, însemna trădare! — Dar… — Şi doi: cei ce l-au omorît pe Ceauşescu nu au făcut numai atât, ei sunt cei ce au conceput „revoluţia” din Decembrie din România şi, în general, tot ce s-a întâmplat în Europa de Est în toamna lui 1989! — Anvergura „instituţiei” îmi pare a fi cel puţin planetară! — Cum adică „cel puţin planetară”? — În sensul că pot fi mai multe „instituţii” dintr-astea planetare, în teorie. Dar când, practic, una singură este planetară, atunci ea este mai mult decât planetară! — Interesant raţionament!… Şi de ce crezi că ar fi singura instituţie planetară? — După felul cum s-a dus de rîpă tot edificiul socialist, fără ca nimeni să protesteze! Fără ca nimeni să crâcnească! Să mişte în front!… Teribilă senzaţie de atotputernicie! — A cui atotputernicie? — Oricum, cred că e mai uşor să aflăm cine l-a asasinat pe Ceauşescu şi, în felul acesta, să ştim pe seama cui îl trecem şi pe Culianu! — Deocamdată suntem în toamna lui ’89 şi suntem obligaţi să constatăm raporturile bune în care se află Culianu cu cei, fie ea şi instituţie, care îl vor da jos pe Ceauşescu! Cât erau de directe aceste raporturi şi la ce nivel, aceasta ar fi interesant de ştiut. Oricum, dată fiind anvergura „cel puţin planetară” a instituţiei, ea va fi fiind extrem de complexă, astfel că Nené, în cel mai bun caz, va fi avut raporturi directe destul de restrânse, probabil numai cu „secţia” română a instituţiei. — Ce rol va fi avut Dan Petrescu în această relaţie? — Sunt posibile trei ipoteze: Dan Petrescu, fiind cumnatul lui Culianu, îl atrage pe acesta în relaţie cu instituţia. Doi: Culianu, fiindu-i Dan Petrescu cumnat, îl atrage pe acesta în relaţie cu instituţia, făcându-1 sau recomandându-l să fie făcut dizident. Şi a treia ipoteză: coincidenţa. De capul lor, Dan Petrescu şi Ioan Petru Culianu au ajuns, independent unul de altul, în relaţie cu instituţia. Scrie-i numele cu majusculă: Instituţia. Să ştie că-i purtăm mult respect! — Cum interpretaţi faptul că Dan Petrescu a dispărut destul de repede din viata politică? — …Îl putem întreba! Nu este exclus să-şi fi dat şi el seama! — De ce anume să-şi dea seama? — De acelaşi lucru sau de altele similare celui care, curând după Decembrie 1989, l-a dezamăgit pe Nené Culianu! Ce spune în această privinţă Ted Anton? — Îl citez, pg. 255: „Cu toată bucuria, s-a arătat imediat sceptic în privinţa imaginilor de la televizor. Era extrem de surescitat”, îşi amintea Nikki Wiesner, „dar spunea că în spatele evenimentelor se ascunde cineva, şi că ceea ce va urma nu va fi, un timp, foarte diferit de trecut” sau unde ni se relatează groaza cu care Culianu constată, îşi dă seama că „unii din aşa zişii luptători pentru libertate erau de fapt în solda KGB-ului” (Pag. 315) Precizarea că Ioan P. Culianu s-a arătat imediat sceptic în privinţa celor ce se petreceau la Bucureşti, în Decembrie 1989, îmi aduce aminte de… de dumneavoastră! V-aţi dat seama, tot aşa, imediat, de substratul celor ce se petreceau atunci… CUPRINS: Capitolul 1. Cartea lui Ted Anton este o carte comandata, ca si asasinarea lui Culianu Capitolul 2. A fost un omor ritual? Capitolul 3. Culianu nationalist? Capitolul 4. O inventie americana: sticla de vin cu dop de metal Capitolul 5. Occident, mon amour! Capitolul 6. Ultimul refugiu al comunismului Capitolul 7. Ioan Culianu si Jan Palak Capitolul 8. Omul securitatii Capitolul 9. Marele Manipulator Capitolul 10. Reversul democratiei Capitolul 11. KGB? Capitolul 12. Holocaust „necunoscut” Capitolul 13. Cel mai bun student din ultimii 50 de ani Capitolul 14. Tacerea lui Eliade Capitolul 15. Alexandru Graur, profesorul exemplar Capitolul 16. La nivel planetar Capitolul 17. Carti care ucid Post scriptum Capitol final 2012 Culianu – ultima ANEXE