Lifespan. De ce imbatranim si cum sa nu o mai facem

 

... este nevoie de curaj ca să te gândeşti conştient la moartea celor dragi înainte ca acest lucru să se producă efectiv. Este nevoie de şi mai mult curaj ca să te gândeşti profund la propria-ţi moarte.

 

Comediantul şi actorul Robin Williams a fost primul care mi-a stârnit acest curaj prin interpretarea lui John Keating, profesorul şi eroul principal al filmului Dead Poets Society (Cercul poeţilor dispăruţi), care îşi provoacă elevii adolescenţi să privească într-o fotografie ştearsă chipurile băieţilor morţi de mult.

 

- Nu sunt prea diferiţi de voi, nu-i aşa? spune Keating. Invincibili, exact cum vă simţiţi şi voi... Cu ochii plini de speranţă... Dar înţelegeţi, domnilor, că acum aceşti băieţi sunt îngrăşământ pentru narcise.

Keating îi încurajează pe băieţi să se aplece mai mult şi să asculte mesajul din mormânt. Stând în spatele lor, şopteşte încet, fantomatic: „Carpe. Carpe diem. Trăiţi clipa, băieţi. Faceţi din vieţile voastre ceva extraordinar".

Această scenă a avut un impact enorm asupra mea. Se poate să nu fi căpătat niciodată motivaţia de a deveni profesor la Harvard dacă acest film nu ar fi existat. La 20 de ani, auzisem în sfârşit şi de la altcineva cuvintele învăţate de la bunica la o vârstă fragedă: Fă tot ce ţine de tine pentru ca omenirea să fie cât mai bună. Nu irosi clipa. Bucură-te de tinereţea ta; menţine-o cât de mult poţi. Luptă-te pentru ea. Luptă-te pentru ea. Nu înceta niciodată să lupţi pentru ea. însă, în loc să luptăm pentru tinereţea noastră, luptăm pentru viaţa noastră. Sau, mai bine spus, luptăm împotriva morţii.

Ca specie, trăim mai mult ca niciodată. Dar nu şi mai bine. Nici vorbă. în ultimul secol, am câştigat ani suplimentari de viaţă, dar nu si viaţă suplimentară — cel puţin nu una care să merite trăită. Astfel, cei mai mulţi dintre noi, când ne gândim la traiul până la 100 de ani, zicem în continuare „Doamne, fereşte", pentru că am văzut cum arată ultimele decenii de viaţă şi, pentru majoritatea oamenilor, în cele mai multe cazuri, acestea nu sunt deloc atractive. Aparate de respirat şi cocktailuri de medicamente. Şolduri fracturate şi scutece. Chimio şi radioterapie. Operaţii după operaţii. Şi facturi spitaliceşti; Dumnezeule, facturi spitaliceşti!

Murim încet şi dureros. Locuitorii ţărilor bogate petrec de regulă un deceniu, sau chiar mai mult, de suferinţă, trecând de la o boală la alta, până la sfârşitul existenţei lor. Ni se pare ceva normal. După ce lifespa-nul va creşte şi în rândul naţiunilor mai sărace, aceasta va fi soarta altor câtorva miliarde de oameni. Succesul înregistrat în prelungirea vieţii, scrie chirurgul şi medicul Atul Gawande, a avut drept efect „transformarea morţii într-o experienţă medicală".

Dar dacă nu ar trebui să fie aşa? Dacă am putea trăi mai mult? Nu cu câţiva ani, ci cu câteva decenii. Cum ar fi dacă ultimii ani nu ar fi atât de groaznic de diferiţi de anii de dinaintea lor? Şi cum ar fi dacă, salvându-ne pe noi înşine, am putea salva şi planeta?

CUPRINS:

 

Introducere. Rugăciunea unei bunici

Partea I. Ce cunoaştem (Trecutul)    
Unu. Viva primordium
Doi. Pianistul dement    
Trei. Epidemia de orbire    

 

Partea a II-a. Ce descoperim (Prezentul)    
Patru. Longevitatea în prezent
Cinci. O pastilă mai uşor de înghiţit    
Şase. Cu paşi mari, înainte    
Şapte. Epoca inovaţiei    

 

Partea a III-a. încotro ne îndreptăm (Viitorul)
Opt. Chipul lucrurilor viitoare    
Nouă. O cale de urmat
Concluzie    
Mulţumiri
Scara lucrurilor    
Lista personalităţilor    
Glosar    
Note