Îți promit libertatea - Laurent Gounelle

- Coperta acestui caiet m-a intrigat de la început, aşa că am făcut câteva cercetări în legătură cu titlul său în limba greacă. Ceea ce am descoperit a fost cel puţin deconcertant. Evagrie, Gurdjieff...

Maestrul a părut extrem de mirat, apoi a zâmbit senin.
- Vreţi să cunoaşteţi povestea modelului personalităţilor confreriei...
- Bineînţeles.

S-a lăsat pe spate în fotoliu şi a inspirat adânc. Totul a început în secolul al IV-lea... Noua religie ce se răspândea a ajuns până la vârful Imperiului Roman: Constantin însuşi, împăratul păgân politeist, a devenit creştin. Din acel moment, popoare întregi s-au convertit la creştinism, păstrându-şi totuşi riturile păgâne care au fost într-un final integrate de Biserică. Aceasta din urmă a devenit înainte de toate un mecanism politic, un mecanism al Statului, sub controlul lui Constantin. Noua religie a deveni religie de stat. Aceasta servea mai ales să fie tinute în frâu masele, impunându-le o morală.

 

O parte din cunoştinţele care vizau înălţarea spirituală a omului au dispărut în anii şi deceniile care au urmat, unii indivizi au hotărât să plece în lume, în deşertul egiptean, în încercarea de a reveni la un mod de viaţă mai apropiat de spiritul de origine, devenind călugări. Aceştia - numiţi atunci părinţii Deşertului - au trăit fie în comunităţi risipite prin deşert, fie ca sihaştri. Inspiraţi de tăcerea desertului şi de liniştea sufletului lor, unii dintre ei au scris texte cu un ecou considerabil. Multă lume a mers sa-i caute pe aceşti înţelepţi şi învăţăturile lor preţioase. Unul dintre ei, Arsenie cel Mare, a inventat ceea ce azi numim meditaţie. Discipolilor care îl întrebau despre drumul corect în viaţă le răspundea: „Aşază-te, taci şi potoleşte-ţi gândurile..."
Altul, originar din Pont, regiune unde azi se află Turcia, a avut o serie de revelaţii despre ceea ce permite individului să evolueze. E vorba despre Evagrie, supranumit Ponticul, după regiunea sa natală. Acesta a scris mult, mai ales despre renaşterea spirituală, despre înţelepciunea universală ori despre viaţa monastică. Printre lucrările sale se găsesc texte valoroase despre iluminarea individului, pe care o vedea ca pe o urmare a încercărilor pe care reuşeşte să le depăşească.

La mai mult de un secol după moartea sa, în 533, Conciliul V Ecumenic de la Constantinopol a condamnat unele teze ale lui Evagrie, mai ales din cauza ideilor sale despre preexistenţa sufletului, inspirate din învăţăturile lui Origene, el însuşi declarat eretic de acelaşi Conciliu. Manuscrisele lui Evagrie au fost interzise. Grecii au făcut pierdute lucrările lui, care au fost confiscate, arse. Sirienii s-au străduit să le salveze. Cele rămase până azi sunt traduceri siriene sau câteva texte editate sub alt nume: Sfântul Nil

 

Oricum, din majoritatea au fost scoase pasajele origeniste condamnate de Biserică. Tocmai acele pasaje revelau cheia evoluţiei individului în funcţie de personalitatea sa: depăşind anumite niveluri, printre care şi cele opt ale lui Evagrie. Aceste niveluri sunt echivalente cu emoţiile pe care le regăsim la fiecare personalitate: furia, melancolia, orgoliul etc. Părţi din aceste învăţături au fost descoperite şi prost înţelese, s-au aflat la originea noţiunii de păcate capitale, instituite în număr de şapte de Papa Gregorie I, care însă nu a vrut să se ştie că au fost inspirate de Evagrie.

 

Dar toată lumea ignora faptul că acesta din urmă îşi revizuise lucrările spre sfârşitul vieţii şi ridicase la nouă numărul nivelurilor, modificare pe care o prezentase într-o lucrare unică: De vitiis quae opposita sunt virtutibus. In epocă, un egiptean a reuşit să salveze un exemplar integral pe care l-a păstrat cu mare grijă, în secret. Toate celelalte au fost distruse. Textul l-a ajutat să-şi dea seama că, descoperind ce anume ne face să suferim, ne deschide calea spre evoluţie. Egipteanul a fost atât de impresionat, încât a decis împreună cu un prieten grec să răspândească acele preţioase cunoştinţe. Dar interdicţia Bisericii făcea imposibilă orice difuzare a textelor scrise. Atunci, au ales să transmită esenţialul, în secret, unui cerc restrâns de iniţiaţi, reuniţi în sânul unei confrerii secrete pe care au botezat-o Confreria Kellia, după numele peşterilor locuite de Evagrie şi de pustnicii călugări în deşertul Nitriei. Transmiterea urma să se facă oral şi se axa pe înţelegerea celor nouă puncte de cristalizare ale psihicului uman: Ennea grammata, în greacă.
- Titlul caietului dumneavoastră.
- Exact. Dar, mai târziu, maeştrii confreriei au realizat că unii iniţiaţi deturnau menirea modelului, utilizându-1 în alte scopuri, de exemplu pentru a-şi manipula semenii, abuzând de puterea pe care o aveau. Aceştia au hotărât atunci să rezerve cunoaşterea întregului model doar membrilor care depuseseră un jurământ sub forma unui angajament pe viaţă.

 

Acest sistem a funcţionat de minune de-a lungul secolelor, până în 1919. Egiptul a cunoscut atunci mari tulburări care l-au răvăşit, mai ales pe vremea protectoratului britanic. în acele vremuri, numeroşi membri ai confreriei erau sufişti, ceea ce se explică foarte simplu: sufiştii caută înţelepciunea şi iubirea printr-o evoluţie interioară personală, ceea ce oferă şi modelul confreriei, de altfel, chiar dacă nu ţine de sufism. Totodată, e foarte probabil ca Părinţii Deşertului să fi influenţat sufismul încă de la apariţia sa, la începutul islamului.

 

Tulburările din 1919 i-au obligat pe majoritatea membrilor confreriei să se împrăştie. Doar o mână dintre ei l-au urmat pe Marele Maestru, care a găsit refugiu în Turcia. Dar şase ani mai târziu, în 1925, republica laică turcă a interzis toate ordinele sufiste şi le-a închis sediile. Cei mai mulţi dintre membrii Confreriei Kellia, fiind sufişti, au decis să plece din nou, de data aceasta în Franţa, ţara drepturilor civile, unde urmau să trăiască în pace. Normal că organizaţia a rămas complet secretă aici, ca şi poziţia Marelui Maestru.

- Şi Gurdjieff? Ceea ce am citit despre el e cel puţin îngrijorător... A fost şi el membru?
- Gurdjieff, un personaj foarte controversat în fapt, străbătea Asia şi bazinul mediteraneean la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, în căutarea cunoştinţelor ancestrale pe care ar fi vrut să le folosească probabil doar pentru a-şi spori puterea. în 1920, a auzit vorbindu-se despre modelul de personalitate al Confreriei Kellia şi a plecat în Egipt unde a învăţat primele noţiuni. L-a găsit însă pe unul dintre foştii membri, i-a câştigat încrederea şi a reuşit să-şi însuşească de la el o parte din model, informaţii din fericire incomplete cu ajutorul cărora şi-a construit cariera de guru. Dar îi lipsea esenţialul, ceea ce explică de ce n-a reuşit niciodată să-si iniţieze propriii discipoli.
- înţeleg

Neliniştile mele începeau să-şi găsească o explicaţie, dar încă nu abordasem întrebarea propriei mele integrări în sânul confreriei... Aveam pentru început o nedumerire referitoare la acest proces.
- De ce îi puneţi pe iniţiaţi să trăiască experienţa tuturor personalităţilor în loc să le explicaţi de la început drumul către evoluţie?
A zâmbit.
- Evagrie spunea: „Nu e acelaşi lucru să vezi lumina şi să vorbeşti despre ea". Poate că toţi avem mai mult sau mai puţin tendinţa să facem lumea exterioară responsabilă pentru problemele noastre, ori să ne credem nefericiţi din cauza unei personalităţi care nu ne place...

 

Nu realizasem niciodată până atunci că fiecare tip de personalitate avea nu numai locul său în univers, ci şi un rol foarte precis pentru a face din lumea asta ceea ce este ea.

 

Considerăm atunci că n-o să ne schimbăm niciodată, că asta e. Efortul de a ne schimba în vederea evoluţiei ne transformă în profunzime. Trăind în pielea altor personalităţi, reuşim să realizăm că, în realitate, nu există niciuna mai bună decât alta, că toată lumea suferă şi că evoluţia e singura soluţie...