Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor

... Iosephus Flavius a fost un personaj tragic. Membru al unei familii preoţeşti a Templului, rudă cu dinastia elenistică a Haşmoneilor, cunoscător al Torei şi al practicii ascetice din deşert, apropiat al fariseilor din Ierusalim şi exaltator al iudaismului, Iosef ben Matitiahu a fost, în acelaşi timp produsul unui sincretism cultural, admirând greco-romanitatea şi forţa imperiului roman.

 

Un imperiu care i-a înfruntat şi nimicit patria, dar despre care el, evreul scriind în aramaică şi tălmăcindu-şi opera în greceşte - adoptând chiar modelul Tucidide, recunoscut în discursurile presărate prin tot textul nu s-a sfiit să vorbească cu respect.

 

Considerat de tradiţia rabinică un duplicitar şi un trădător, el a fost, în fapt, un lucid între mulţi fanatici sau aşteptători ai lui Mesia. A fost un om al păcii într-o vreme a războiului, el însuşi fiind chemat de coreligionari să organizeze trupele evreieşti din Galileea, ce s-au opus zadarnic lui Flavius Vespasianus, generalul lui Nero, devenit la rându-i împărat în iulie 69.

 

Era acelaşi Vespasianus care 1-a luat prizonier pe autorul nostru după asediul cetăţii Iotapata, care 1-a eliberat apoi dându-i şi numele genetic al Flaviilor, care 1-a ţinut în preajma sa şi a fiului său, Titus, în Orient ca şi la Roma. Aici şi-a scris Iosephus, între 75 şi 79, ceea ce romanii au numit Bellum Iudaicum şi tot aici a încheiat, către 93-94, aşijderea în greceşte, Antichităţile iudaice - în spiritul celor romane, scrise de Dionisie din Halicarnas operă în care gustul pentru precizie şi detaliu al istoricului evreu s-a aflat în largu-i.