Istoria albinelor

Istoria albinelor
Preț: 45,00 lei
Disponibilitate: în stoc la furnizor
Autor:
ISBN: 978-606-779-481-6
Editura:
Anul publicării: 2019
Pagini: 384

DESCRIERE

Istoria albinelor - Maja Lunde
 
... neliniștitoare, revelatoare, emoționantă și scrisă cu o măiestrie aparte, Istoria albinelor unește în mod surprinzător trei voci distincte din trei epoci diferite într-un roman provocator despre supraviețuirea speciei umane. Relațiile cele mai puternice și în mod paradoxal cele mai fragile, cele dintre părinți și copii, sunt puse în echilibru cu aceea asupra căreia rareori reflectăm – relația dintre om și natură.
 
„Maja Lunde combină imaginația și cercetarea științifică în acest roman care țintește să transmită un mesaj convingător, un roman plasat într-un trecut sumbru, o modernitate deja condamnată și un viitor distopic.“

Fragmente din carte:
Tao
Districtul 242, Shirong, Sichuan, 2098
 
Asemenea unor păsări mult prea mari, ne balansam pe câte o creangă fiecare, cu o cutie de plastic într‑o mână și cu un pămătuf din pene în cealaltă. M‑am căţărat încet mai sus, cu cea mai mare precauţie. Nu eram îndemânatică, nu eram asemenea multor altor femei din echipă, eram adesea prea repezită în mișcări, îmi lipseau mo‑tricitatea și delicateţea, absolut necesare. Nu, nu eram făcută pentru  așa  ceva,  dar  totuși  trebuia  să  fiu  prezentă  aici,  câte  douăsprezece ore în fiecare zi. Pomii  dăinuiau  de  o  veșnicie.  Crengile  fragile,  asemenea  sticlei  subţiri,  scârţâiau  sub  greutatea  noastră.  M‑am  răsucit  cu grijă, căci nu trebuia să rănesc copacul. Mi‑am pus piciorul drept pe creanga următoare, trăgând ușor stângul după el. În cele din urmă, mi‑am găsit o poziţie de lucru sigură, incomodă, dar stabilă. De aici, ajungeam la florile cele mai de sus. Recipientul mic de plastic era plin de aurul turnat, măsurat și împărţit cu precizie, în cantităţi fixe, fiecăreia dintre noi, la începutul zilei de lucru. Imponderabilă, încercam să transfer cantităţi invizibile din recipient spre pomi.
 
Fiecare floare trebuia  polenizată  cu  micuţa  pensulă  din  pene  de  găină,  de  la  găini crescute tocmai în acest scop. Orice alte pene artificiale din fibră de sticlă nu s‑au dovedit a fi nici pe departe la fel de eficiente.  S‑au  făcut,  iar  și  iar,  nenumărate  testări,  că  doar  aveam destul timp la dispoziţie în districtul meu, unde tradiţia era păstrată de peste o sută de ani. Albinele dispăruseră deja în anii 1980, dinainte de Colaps, fiind ucise de stropirea pomilor.
 
După câţiva ani, când s‑a renunţat la stropit, albinele au revenit, însă polenizarea artificială era deja pe rol, iar rezultatele erau net superioare, în ciuda faptului că activitatea ne‑cesita extrem de mulţi oameni și multe mâini. Şi‑apoi, când a venit Colapsul, districtul meu a avut cel mai mult de câștigat, în contextul concurenţei. S‑a dovedit a fi în avantajul nostru să fim noi ţara care a poluat cel mai mult. Am fost pionierii poluării și, prin urmare, am fost și primii la polenizarea manuală. Am fost salvaţi de un paradox. M‑am  întins  cât  de  mult  am  putut,  fără  să  ajung  însă  la  floarea cea mai de sus. Era cât pe ce să renunţ, dar știam c‑aș fi fost penalizată, așa c‑am mai încercat o dată. Ni se scădea salariul dacă foloseam mult prea repede polenul din cutie. Sau dacă foloseam prea puţin. Rezultatul muncii era invizibil. Când, la sfârșitul zilei, ne dădeam jos din pomi, nu era nimic altceva care să dovedească strădania zilei în afară de cruciuliţele desenate cu creta pe trunchiurile pomilor, de preferat patruzeci de cruciuliţe în fiecare zi.
 
Abia odată cu venirea toamnei, când copacii erau încărcaţi de fructe, devenea limpede unde se muncise bine. Dar, până atunci, nimeni nu mai ţinea minte cine și ce pomi polenizase. Azi fusesem repartizată pe parcela 748. Din câte? Nu știam. Noi eram una dintre sutele de echipe. În uniformele de lucru bej, ne confundam cu pomii. Şi noi eram la fel de înţesate ca florile. Niciodată singure, mereu laolaltă aici sus, în pomi, sau mergând de‑a lungul făgașului lăsat de roţi, ce ducea de la o parcelă la alta. Abia între pereţii apartamentelor noastre mici puteam fi noi înșine, timp de câteva ore scurte. Pentru că, altfel, întreaga noastră viaţă se derula afară. Era liniște deplină. Nu aveam voie să vorbim în timp ce lucram. Singurele sunete proveneau de la mișcările noastre în pomi, câte o ușoară voce dreasă, câte un căscat când și când, foșnetul  hainelor  noastre  de  lucru  atingând  trunchiurile  po‑milor. Şi, uneori, acel sunet pe care am învăţat noi, toate, să‑l detestăm – cel al unei crengi care trosnește, sau, în cel mai rău caz, se rupe. O creangă ruptă însemna fructe mai puţine, dar mai ales încă un motiv să ni se scadă din salariu. În afară de aceste sunete se auzea doar vântul care trecea printre  crenguţe  biciuind  florile,  lunecând  prin  iarba  de  pe  pământ. Vântul sufla din sud, dinspre pădure. Era un vânt întunecat și sălbatic pentru pomii fructiferi înfloriţi și albi, care nu în‑frunziseră încă. În câteva săptămâni însă, pădurea avea să se transforme într‑un zid verde viguros. N‑am fost niciodată în pădure,  nu  aveam  nimic  de  lucru  acolo. 
 
Însă  acum  circula  zvonul că și pădurea urma să fie tăiată, iar terenul, replantat cu pomi fructiferi. O muscă veni zumzăind dintr‑acolo. Era o priveliște rară. Trecuseră multe zile de când nu mai văzusem o pasăre. Şi ele se împuţinaseră. Vânau puţinele insecte care mai rămăseseră și care flămânzeau, ca de altfel tot restul lumii. Dintr‑odată, un sunet tăios întrerupse tăcerea. Fluierul din baraca șefilor, semnalul celei de a doua și ultime pauze. Atunci, am simţit brusc cât de tare mi se uscase limba. Eu și tovarășele mele de muncă, asemenea unei mase com‑pacte, ne‑am prelins din pomi, coborând pe pământ. Celelalte femei se și puseseră pe sporovăit, o pălăvrăgeală cacofonică de‑clanșată de îndată ce le era permis, ca la o apăsare de buton. Tăceam, preocupată să mă dau jos din pom încet, fără să rup vreo creangă. Am reușit. Noroc chior. Eram neîndemânatică și neajutorată, și petrecusem deja destul timp acolo, afară, ca  să‑mi  dau  seama  că  niciodată  nu  voi  fi  suficient  de  bună  pentru acest soi de muncă.
 
Jos, pe pământ, lângă pom, era o ploscă de metal zgâriată, cu  apă  potabilă.  Am  înșfăcat‑o  și  am  băut  repede.  Apa  era  stătută, avea gust de aluminiu, ceea ce m‑a împiedicat să beau după pofta inimii. Doi tineri îmbrăcaţi în alb, din echipa de la bucătărie, îm‑părţeau rapid cutiile de unică folosinţă cu cea de‑a doua masă a  zilei.  M‑am  așezat  de  una  singură,  rezemată  de  trunchiul  pomului, și am deschis‑o pe a mea. Azi, orezul era amestecat cu boabe de porumb. Am luat o înghiţitură. Ca de obicei, cam sărat,  cu  arome  artificiale  de  chili  și  soia.  Nu  mai  pusesem  carne în gură de multă vreme. Hrana pentru animale necesita mult prea mult teren arabil. Şi mare parte din hrana tradiţio‑nală  a  animalelor  presupunea  polenizarea  plantelor.  Iar  ani‑malele nu meritau munca noastră manuală atât de minuţioasă. Cutia de tablă se goli înainte de a mă fi săturat. M‑am ridicat și am pus‑o în coșul în care se adunau cutiile. Apoi am început  să  tropăi  pe  loc.  Picioarele  îmi  erau  obosite,  dar  și  anchilozate de la atâta nemișcare în poziţii imposibile acolo sus, în pomi. Aveam furnicături în picioare; nu suportam să nu mă mișc, dar n‑aveam încotro.
 
Atunci am aruncat o privire pe furiș împrejur. Nimeni din conducere nu era atent. M‑am lungit repede pe jos, chiar și numai ca să‑mi întind coloana care mă durea. Am închis ochii pentru o clipă. Am încercat să fac abstrac‑ţie  de  vocile  celorlalte  femei  din  echipă.  Eram  mai  degrabă  atentă la felul în care sporovăiala creștea sau slăbea în intensitate. Oare de unde această nevoie stringentă de a vorbi toate deodată? Celelalte colege de echipă începuseră să lucreze aici încă de pe vremea când erau niște fetiţe. Ceasuri în șir de pă‑lăvrăgeală fără nici un subiect anume și fără nici o profunzime. Poate doar cu excepţia momentelor când se vorbea despre o per soană care nu era de faţă. Eu una preferam discuţiile între patru ochi. Sau preferam propria  companie.  La  muncă,  cel  mai  adesea,  cea  din  urmă  variantă. Iar acasă îl aveam pe Kuan, soţul meu. Deși pe noi nu ne legau discuţiile lungi. El comunica doar despre acum și aici, concret, la subiect, fără să aspire la cunoaștere, la mai mult. Dar pe umărul lui îmi găseam liniștea. Şi îl aveam pe Wei‑Wen, micuţul nostru de trei ani. Despre el puteam vorbi oricât. De îndată ce aproape că aţipisem în zumzetul de voci, acesta s‑a oprit brusc. A amuţit cu totul. M‑am ridicat în capul oaselor. Colegele de echipă stăteau cu feţele întoarse spre drum.

Grupul se îndrepta spre noi, coborând de‑a lungul urmelor lăsate de roţi. Nu aveau mai mult de opt ani, îi recunoșteam pe  mai  mulţi  dintre  ei  de  la  școala  lui  Wei‑Wen.  Purtau  cu  toţii salopete sintetice bej, identice cu ale noastre, și veneau cât de repede îi ţineau picioarele lor scurte. Doi îndrumători îi conduceau. Unul mergea în față, și altul, în spate. Amândoi, cu voci răsunătoare, îi corectau neîncetat pe copii. Dar nu se răsteau, indicaţiile erau rostite cu căldură și compasiune. Pentru că, deși copiii nu pricepeau pe deplin ce avea să li se întâmple, adulţii o știau mult prea bine. Copiii se ţineau de mână doi câte doi, în perechi inegale, cei înalţi făceau pereche cu cei scunzi, având grijă de aceștia. Pășeau dezlânat, dezorganizat, dar se ţineau strâns de mână, ca și cum palmele lor ar fi fost date cu lipici. Poate că fuseseră avertizaţi să nu cumva să‑și dea drumul la mâini. Privirile  lor  erau  aţintite  asupra  noastră,  asupra  pomilor.  Curioși, unii dintre ei mijeau ochii, înclinându‑și capul într‑o parte. Ca și cum ar fi venit aici pentru prima oară, deși toţi erau din partea locului și nu mai văzuseră altă natură în afară de  nesfârșitele  șiruri  de  pomi  fructiferi,  pe  fundalul  pădurii  stu foase dinspre sud. O fetiţă scundă mă privi îndelung, cu ochi  mari  și  apropiaţi.  Clipi  de  câteva  ori,  apoi  se  smiorcăi  zgomotos. Ţinea de mână un băiat slab care căsca zdravăn și lipsit de jenă, fără să‑și pună mâna liberă la gură și fără să‑și dea seama că întreaga faţă i se contractase într‑un hău. Dar nu căsca de plictiseală, era prea fraged pentru asta, căsca pentru că era subalimentat și se simţea obosit. O altă fată, deșirată, trăgea după ea un băiețel care respira greu pe nas, cu gura deschisă, știrb. Fata își întorcea faţa spre soare,  cu  ochii  mijiţi  și  strâmbând  din  nas,  menţinându‑și  capul în aceeași poziţie, ca și cum ar fi vrut să prindă culoare sau, poate, să‑și sporească puterile. Alţi și alți copii veneau în fiecare primăvară. Dar fuseseră, într‑adevăr, mereu la fel de mici? Sau, mai nou, erau chiar și mai micuţi?

Ba nu, aveau opt ani, așa cum era regula. Își încheiaseră școlarizarea. Ce mai școală era și asta, la care se învăţau doar câteva cifre și ideograme, iar în afară de asta, nimic altceva decât o formă organizată de înregimentare, ca să‑i pregătească pentru viaţa de aici, din livezi. Exerciţiul de a sta în liniște mai multă vreme. „Staţi cuminţi și liniștiţi. Cuminţi, cuminți, așa.“ Exerciţii de îndemânare. Făceau covoare cu noduri încă de la trei ani.  Degetele  lor  micuțe  se  pricepeau  de  minune  să  execute  tipare complicate. Şi, în egală măsură, erau potrivite pentru munca de aici, de‑afară.
 
Copiii trecură pe lângă noi, își îndreptară capetele înainte privind  spre  pomii  din  faţă.  Plecară  mai  departe  în  direcţia  unei alte parcele. Băiatul fără dinţi se împiedică pentru o clipă, dar slăbănoaga îl ţinea bine, așa că izbuti să nu cadă. Copiii dispărură puţin mai departe, pe drum, afundându‑se printre pomi.
— Unde‑i duc? întrebă o femeie din echipa mea.
— Cu siguranţă la 49 sau 50, zise o alta. N‑a început nimeni încă acolo. Am simţit un gol în stomac. Unde se duceau, la ce parcelă anume, nu avea nici o importanţă. Ce anume aveau să facă... Dinspre  baracă  se  auzi  fluierul.  Ne‑am  urcat  din  nou  în  pomi; mă mișcam lent, dar, cu toate astea, inima îmi bătea cu putere. Pentru că nu erau copii mai mici. Wei‑Wen... Peste cinci ani avea să împlinească opt ani. Peste doar cinci ani avea să‑i vină și lui rândul. Mâinile lor harnice erau mult mai de preţ aici decât oriunde altundeva. Degetele lor micuţe fuseseră deja antrenate pentru acest tip de muncă. Copii de opt ani, aici, în câmp, zi de zi, cu trupurile lor mici încremenite  în  pomi.  Nici  nu  mai  aveau  copilărie,  așa  cum  avuseserăm eu și cei de vârsta mea, care merseserăm la școală până la cincisprezece ani. O ne‑viaţă.Îmi tremurau mâinile când...
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

RECENZII

Spune-ne opinia ta despre acest produs! scrie o recenzie
Created in 0.0348 sec
Acest site folosește cookie-uri pentru a permite plasarea de comenzi online, precum și pentru analiza traficului și a preferințelor vizitatorilor. Vă rugăm să alocați timpul necesar pentru a citi și a înțelege Politica de Cookie, Politica de Confidențialitate și Clauze și Condiții. Utilizarea în continuare a site-ului implică acceptarea acestor politici, clauze și condiții.