Esecuri de succes ale antreprenorilor romani

Când avem 12-18 luni de viață, ne ridicăm din fund și încercăm să facem primii noștri pași. Pași mici spre ceva ce ne atrage să explorăm direct, să cunoaștem noul, să reușim imposibilul. Pare că pornim într-o călătorie EPICĂ! Ne luăm toată puterea și pornim! Evident… picăm de unde am pornit.  Însă, curios, toți din jurul nostru ne liniștesc, ne încurajează și ne zâmbesc. Și aceștia continuă să zâmbească indiferent de câte ori încercăm și ne prăbușim.

Și în afaceri, atunci când simțim că suntem inspirați de idei, visuri și dorința de libertate, facem la fel. Ne ridicăm din zona noastră de confort și pornim într-o călătorie a neprevăzutelor, a riscului și a disconfortului zilnic. Ne ridicăm, facem câțiva pași, dăm tot ce putem și… picăm înapoi de unde am plecat. Și uneori chiar mai jos decât de unde am plecat.

 

În jurul nostru nimeni nu zâmbește. Nimeni nu ne încurajează. Dimpotrivă, toată lumea ține să ne readucă aminte că ne-a avertizat că o să picăm. Că suntem fie prea tineri, fie prea bătrâni. Fie prea curajoși, fie prea fricoși. Fie prea experimentați, fie prea puțin experimentați. Fie prea norocoși, fie prea ghinioniști. Niciodată pregătiți. Niciodată validați. Niciodată suficienți pentru a avea succes pe cont propriu.

 

Chinuiți de comunism, am rămas în scaune cu rotile ale economiei, iar când un urmaș de-al nostru alege să se ridice ne apucă disperarea. Am rămas cumva blocați în ideea că viața nu trebuie să aibă „căderi”, dar uităm că noi nu ne-am propus niciodată ceva diferit. Ne-am protejat de EȘEC, rămânând pe loc. Am preferat mai degrabă să ne învârtim într-un sens giratoriu cunoscut decât să ieșim din el pe un drum necunoscut. Timpul a trecut și am confundat reușita cu reușita de a nu încerca nimic. Sau mai rău, am încurcat succesul cu succesul de a fi la fel ca și toți ceilalți...