Despre numele divine. Teologia mistică

... capitolul I porneşte de la paradoxul unei dumnezeiri negrăite, care este „unu" mai presus de orice înţelegere şi raţiune, „necuvântare şi negândire şi nenumire". Despre această dumnezeire - numită şi „tearhie", adică principiu al îndumnezeirii pentru cei care caută îndumnezeirea — nu putem gândi, nici spune nimic, afară de ceea ce ne-a fost revelat în Scripturi.

 

Mai mult, dumnezeirea însăşi ne-a transmis în Scripturi faptul că ea nu poate fi cunoscută. Or, pentru a ajunge la ştiinţa acestei necunoaşteri, trebuie să ne aşezăm într-un echilibru al cercetării care presupune două lucruri: pe de o parte, să recunoaştem ca atare această necunoaştere şi ascundere a dumnezeirii, onorând-o ca indicibilă; pe de altă parte, să primim acea iluminare pe care dumnezeirea însăşi ne-o permite, după măsura noastră, atât cât ea însăşi vrea să se arate.

 

Ajungem astfel să lăudăm dumnezeirea în imnuri, aşa cum ea însăşi a arătat despre sine în Scripturi: drept cauză şi principiu, fiinţă, viaţă, unitate, treime etc. Totuşi, acestea toate sunt doar nişte simboluri; pornind de la ele, va trebui să ne ridicăm apoi spre raza cea supra-fiinţială, pe care nu o putem concepe, ci doar intui, prin încetarea oricărei activităţi a gândirii noastre. Acesta ar fi „planul" de acţiune al tratatului.

Totuşi, punându-şi propriul demers sub semnul întrebării, Dionisie se întreabă încă o dată cum putem vorbi în genere despre ceea ce depăşeşte orice cunoaştere şi cum putem numi ceea ce este mai presus de orice nume. In fond, remarcă Dionisie, cea mai potrivită manieră de a-1 lăuda pe Dumnezeu constă în suprimarea tuturor lucrurilor, deoarece el este cauza transcendentă a tot ce există. De altfel, tocmai aceasta este maniera în care neoplatonicii considerau că se poate vorbi despre unul absolut; pentru Proclus, singurul imn adecvat unului era seria de suprimări din prima ipoteză a dialogului platonic Parmenide (137c-142a).

Răspunsul lui Dionisie la această întrebare nu se opreşte la suprimări. în ea însăşi, tearhia este sustrasă din toate cele ce sunt; totuşi, ea poate fi lăudată prin toate cele ce sunt, deoarece le produce pe toate, iar realitatea lor nu are sens în sine, în mod izolat, ci doar în măsura în care toate vin de la ea şi sunt în vederea ei. Altfel spus, tearhia este lăudată prin toate lucrurile,

CUPRINS:

 

Introducere

Despre numele divine

Teologia mistica

Note
Bibliografie