Creanga si creanga de aur - Vasile Lovinescu

…basmele lui Creanga sunt doar un punct de plecare, pretext si materie prima ale unor consideratii strict adecvate si tesute pe stiinta simbolurilor, disciplina traditionala caracterizata ca imuabila, unanima, perena… Imprudentii care demitizeaza lumea sunt strict solidari cu manuitorii neprevazatori ai dezintegrarii nucleare. Neingradite de paradigme si de scheme transcendente, energia dezlantuita transforma cosmosul in haos.

“Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (Vasile Lovinescu)

Una din notele esentiale in basmele noastre este moartea si reinvierea eroului. Multi au vazut in aceasta moartea plantelor iarna si reinvierea lor primavara. Dar daca basmele ar simboliza numai moartea si reinvierea naturii vegetale semnificatia lor nu ar merge prea departe. In realitate, tribulatiile eroului, ca si acelea ale anului, incifreaza circuitul descendent si ascendent in lumea devenirii, patimirile in universul formelor, ale unor idei eterne, care se sacrifica pentru rascumpararea lumii…
……………………..
…vom adăuga, sentenţios şi fără teama de a şoca spiritele înguste, că autorii textelor sacre româneşti sunt Petre Ispirescu, Ion Creangă şi mulţii, neştiuţii povestitori din jurul focului ce-a ars milenii şi secole în vatra acestui neam. Poveştile, baladele, doinele şi cimiliturile lor au fost înmormântate în cărţi, formă perversă a uitării prin scris. O parte din ele încă se mai spun în casele celor care cred că puiul învaţă să fie om de la Făt-Frumos şi de la Ileana Cosânzeana, nu de la Counter Strike şi Age of Empires. Şi astfel se realizează o profeţie de demult, care spune că în vremurile din urmă Adevărul va fi pe buzele copiilor. Nu adevărurile ficţionale la care aspiră nevolnic o literatură deviată hedonist spre satisfacţii iluzorii, ci Adevărul pur şi simplu.
……………………..
Lucrarea lui Ovidiu Bârlea, Poveştile lui Creangă, este nepreţuită pentru studierea rădăcinilor basmelor lui Creangă. Acest cercetător a cules şi variante ale poveştilor humuleşteanului, ale căror sensuri sunt complementare hermeneutic. Studiind aria lor de răspândire geografică, cercetătorii nu au putut stabili un centru sigur al răspândirii lor centrifuge. “Căliman este un nume de fiinţă, reală sau mitică, şi de munte în ţara noastră, la bulgari, Koloman şi Kelemen la unguri, Calman la evrei; grecii aveau pe Kaeonimus, simplă metateză, etruscii aveau pe Lucumon. Dar tocmai la antipozi, vechea insulă Borneo şi-a reluat o dată cu independenţa anticul nume de Kaliman-Tan. Cel mai înalt munte din Africa este Kaliman-Gearo. Klmn sunt litere care se succed mai în toate alfabetele.

În angelologia arabă este numele Îngerului din colţul sudic al tronului cu opt colţuri, al Tronului ceresc. Cum am putea stabili o filiaţie, sau măcar o înrudire între aceste diverse toponimii şi omonimii? Realitatea este că pe plan orizontal, tribulaţia miturilor se rătăceşte în labirint fără ieşire, e un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de aţă ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.” (p. 10) Orice text sacru este o pătrundere în Muntele Sacru, o peşteră a Minotaurului. Intrat în ea, ai nevoie de firul Ariadnei, altfel fiara neînţelegerii te devoră fără ca măcar să-ţi dai seama.

Creanga de Aur este capabilă să indice o cărare acolo unde drumul pare absent. Firul Ariadnei lasă un semn pe drumul parcurs, împiedicând dispariţia lui şi implicit salvgardând posibilitatea întoarcerii. “Dar pe lângă aspectul doctrinar mai este şi aspectul metodic al problemei. Cititorului îi trebuie o învăţătură care să fie în acelaşi timp şi o descărcare electrică. Vrăjmaşul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbuşit în omul modern Amintirea, Anamnesis, Dorul, Nostalgia, obârşii izvorâte din intuiţia intelectuală.” Materia primă care serveşte drept suport acestei călătorii intelectuale este invariabil mitul, coborârea uranică, formă de încifrare deopotrivă simbolică şi rituală, “labirint fără ieşire, [...] un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de aţă ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.” Atât de Real încât a fost alungat din realitatea acceptabilă, atât de Adevărat încât a devenit sinonim cu minciuna, mitul tradiţional e tradiţie, e predanie a strămoşilor încredinţată copiilor noştri.

Şi aici reia Vasile Lovinescu teza lui René Guénon, conform căreia basmele autentice ar putea proveni din Tradiţia Primordială, folklorul nefiind o “creaţie populară”, produsă spontan de masa poporului. Singurul fapt popular este supravieţuirea formelor simbolice. Poporul îndeplineşte funcţia unei memorii colective, funcţie “lunară”, denotând caracter pasiv, incapabil de iniţiativă şi de spontaneitate. Ceea ce se conservă astfel este o sumă considerabilă de date de ordin esoteric. Din acest punct de vedere, gradul de conştiinţă şi de luciditate al redactorilor în ceea ce priveşte tâlcul adânc al miturilor pe care le aşterneau pe hârtie este de o importanţă cu totul secundară. Valoarea miturilor e intrinsecă, independentă de ignoranţa sau cunoaşterea redactorului. Cu o nuanţare adusă tezei maestrului: René Guénon consideră basmele ca nişte reziduuri ale tradiţiilor esoterice dispărute.

Vasile Lovinescu optează pentru posibilitatea unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o reprezintă mascat: doctrina este destinată cercului capabil să primească lumina direct, în timp ce basmul este pentru ceilalţi, capabili să vadă numai umbrele din caverna platoniciană. Imposibil de negat în acest punct posibilitatea ca basmul să fi fost menit a constitui prima încercarea din viaţa noastră: cei care n-o trec devin adulţi, persiflând ironic credinţele bune numai pentru copii. Ceilalţi, cei puţini, devin ceea a fost şi Vasile Lovinescu, un ales.

De aceea spune el: “Mai precis, mitul fiind la rădăcina timpului şi a spaţiului, e o zădărnicie, o contradicţie în termeni, să-i cauţi o origine spaţială şi temporală. Mitul este coextensiv rădăcinii principiale a lumilor, prin urmare participă la armonia, la “ordinea” ei. Cuvântul “ordine” are aceeaşi rădăcină ca şi “rit”. Asta însemnează că nu a irupt în lumea noastră ca o revărsare de ape, ci ca o incantaţie ritmată. Şi în adevăr, în forma lui cea mai înaltă, mitul este o “incantaţie”, care actualizează mitul principial în lumea noastră, a devenirii, cu efecte soteriologice necesare. Şi adaptarea Tăcerii (mit, mueo, a tăcea, mut – au aceeaşi rădăcină), la forma discursivă, nu a putut fi elaborată decât în sanctuare, de fiinţe înalt calificate pentru această adaptare; prin urmare, nu se poate visa nimic mai puţin popular decât mitul.”

Volumul lui Vasile Lovinescu poate coagula împrăştierea spirituală a novicelui. Este scris fără complezenţă, nevrând să ia cu nimic în seamă apucăturile vremurilor. Este scris, iarăşi, fără milă, nevrând să ţină cont de neputinţa intelectuală a lumii de azi şi de mâine. Este scris, mai presus de toate, în spiritul Adevărului dintotdeauna al textelor sacre, în virtutea adagiului implacabil: “Cel ce are urechi de auzit, să audă.” (Matei 11, 15; Matei 13, 9; Marcu 4, 9; Marcu 7, 16; Luca 8, 8; Luca 14, 34) Restul, cei ale căror urechi sunt decoraţiuni exterioare, rămână pradă nebuniei lor! Ne naştem cu toţii feţi-frumoşi şi ilene cosânzene, cu nimic inferior eroilor solari din mitologii.

 

Trăim în lumea fenomenală, în care lumea principială se reflectă ca într-o oglindă, în acord inversat. Toate lucrurile trecătoare care ne înconjoară sunt în mod definitoriu simbolice, pentru că e simbolic tot ceea ce nu-şi are raţiunea suficientă în sine. Universul întreg e trecător, iar miza intelectuală a existenţei este a-i realiza simbolismul, adică a-i realiza rădăcinile în lumea imuabilă a ideilor. Numai că, spunem îndreptând prin parafrază vorba sucită a unui scriitor de tristă celebritate, universul întreg conspiră împotriva împlinirii acestui proiect. De aceea e nevoie de cai năzdrăvani, de armele şi de straiele bunilor şi tătânilor noştri, pentru a asana Borborosul lumii, de-a lungul încercările care ne aşteaptă, şi care nu sunt nici rele, nici grele, ci teribile, ceea ce e cu totul altceva.

Drumul de la abjecţiunea condiţiei umane spre sfinţenia transcendentă e presărat cu deşerturi, cu păduri nesfârşite, fojgăind de balauri şi zmei. Şi toată această aventură fantastică nu face decât să înceapă atunci când găsim Creanga de Aur, lipsa de măsură comună dintre Principiu şi lume, în virtutea căreia primul o mistuie pe a doua. Spre luare aminte asupra celor ale vieţii, înainte de a purcede în marea călătorie iniţiatică, Vasile Lovinescu ne lasă să medităm la confruntarea dintre sacerdotul Dănilă Prepeleac şi forţa brută a râmătorului în Materia Primă, la modul în care Satan se dizolvă în Demiurg, reliefându-şi modul de operare şi funcţia în Univers, fără de care acesta nu ar putea trece de la potenţă la act (în Stan Păţitul), povestea tribulaţiilor sacrificiale ale celui de-al treilea avatar al lui Vişnu, Sweta Varaha, Mistreţul Alb (în Povestea Porcului), joncţiunea dintre curentul hyperborean şi cel atlant, care e cheia basmului Harap-Alb.

CUPRINS:

 

Studiu introductiv
Creanga de aur
Soacra cu trei nurori (Gelozia mamei)
Capra cu trei iezi
Punguta cu doi bani
Fata babei si fata mosneagului
Danile Prepeleac
Povestea lui Stan Patitul
Ivan Turbinca
Povestea porcului
Harap-Alb
Note