Comunicarea umana

Ideea că problemele nu sunt întotdeauna generate de aspecte psihologice subiacente profunde, ci se ivesc din tipare interacţionale şi comunicaţionale, îşi găseşte originile în discuţiile fertile purtate aici. Lucrarea de faţă a dat semnalul trecerii de la o înţelegere individuală a problemelor şi soluţiilor din cadrul terapiei la una interpersonală (va trebui să remarcăm aici glisarea lingvistică de la „simptom" la „problemă", ce indică îndepărtarea de cadrul psihodinamic şi patologic). Curentul ecologist tocmai se năştea când a apărut Comunicarea umană, însă înţelegerea că suntem cu toţii încastraţi în contexte nu era deloc evidentă pentru mulţi. Structura cărţii reflectă preferinţele către formalizare ale lui Watzlawick — e împărţită în secţiuni numerotate. E cam impetuoasă şi filosofică, însă pentru cei ce au citit-o, mesajul său a fost unul puternic şi transformator. Chiar dacă Watzlawick a scris ulterior multe alte cărţi, singur sau împreună cu alţii, Comunicarea umană 1-a consacrat ca pe un gânditor şi teoretician deschizător de drumuri şi ca pe o forţă în domeniul psihoterapiei. Citiţi-o din scoarţă în scoarţă, asimilaţi-o cu grijă! Veţi găsi un mesaj puternic, de natură să revoluţioneze modul în care clinicienii percep oamenii şi problemele.

Introducere Capitolul unu. Sistemul de referinţă Capitolul doi. Câteva axiome provizorii ale comunicării Capitolul trei. Comunicarea patologică Capitolul patru. Organizarea interacţiunii umane Capitolul cinci. O abordare comunicaţională a piesei „Cui i-e frică de Virginia Woolf?" Capitolul şase. Comunicarea paradoxală Capitolul şapte. Paradoxul în psihoterapie Epilog. Existenţialismul şi teoria comunicării umane Glosar Bibliografie