Cartea lui Enoh

Cartea lui Enoh, atribuită unuia dintre primii urmaşi ai lui Adam, patriarhul Enoh, tatăl lui Matusalem şi stră-străbunicul lui Noe, este considerată una dintre cărțile pierdute ale Bibliei. Din cauza caracterului său mult prea mistic şi mult prea ezoteric, nici iudaismul, nici creştinismul nu o vor inclusă în rândul textelor biblice sau în corpusul doctrinar al acestor mari religii, pe care le-ar pune într-o mare dificultate interpretativă.

Totuşi, de-a lungul istoriei, unii dintre rabini au incorporat-o în iudaismul mistic, unii părinți ai bisericii, precum Clement al Alexandriei, Irineu, Tertulian şi Iustin Martirul, au amintit-o în scrierile lor, iar unele biserici creştine marginale sau eretice i-au recunoscut caracterul sacru. Cartea lui Enoh, un text straniu şi înfricoşător pe alocuri, compus din cinci părți, este însă o interesantă colecție de parabole şi de istorii, a căror lectură nu îndepărtează pe nimeni de credință, ci doar îmbogățește perspectivele asupra unor teme eterne: păcatul originar, îngerii căzuți, demonii, învierea morţilor şi judecata de apoi.

Cartea lui Enoh este, în anumite privințe, textul apocaliptic cel mai important care a ajuns până la noi, în afara Scripturilor canonice, a că ni se pare oportun să facem aici câteva precizări despre literatura apocaliptică în general. Comentând textele care aparțin acestei literaturi, Prof. Burkitt spune foarte deschis că „, ele sunt exemplele cele mai caracteristice de supraviețuire a ceea ce mă voi aventura să numesc, făcând abstracție de îngustimea și incoerenţa ei, epoca a istoriei evreieşti, epoca în care națiunea încerca să-și înfăptuiască menirea de popor ales al lui Dumnezeu. Toate acestea s-au terminat printr-o catastrofă, dar națiunea a lăsat doi urmași, Biserica Creștină şi Şcolile Rabinice, iar fiecare dintre acestea duc mai departe vechile teluri naționale.

Dintre acestea două, Biserica Creștină a rămas mai fidelă ideilor păstrate în Apocalipse, și s-a considerat, nu fără o oarecare îndreptăţire, drept împlinirea acestor idei. Ce se doreşte deci din studierea Apocalipselor este, mai presus de toate, dobândirea unei afinități cu ideile care le stau la bază, mai ales cu credința într-o Nouă Eră. Și cei care cred că, în creștinism, Noua Eră a și venit ar trebui, în opinia mea, să aibă deja această afinitate...

Studiem Apocalipsele pentru a afla cum au reușit strămoșii noștri spirituali să nădăjduiască atunci când nu mai era nicio nădejde că, în cele din urmă, Dumnezeu va îndrepta lucrurile; și faptul că noi, ca urmași ai lor, ne aflăm astăzi aici şi le studiem ne arată că nădejdea lor nu era cu totul lipsită de temei.“¹ Speranța este, într-adevăr, puterea motivațională care i-a împins pe cei care au scris Apocalipsele. Și această speranță este cu atât mai intensă și mai arzătoare cu cât strălucește pe un fundal întunecat din pricina disperării; cei care au scris Apocalipsele erau cuprinși de disperare fata de lumea în care trăiau, o lume în care evlaviei nu i se acorda nicio importanță, în timp ce nelegiuiții păreau prea adesea încununați de succes și prosperi.

Înconjurați de rău din toate părțile, cei care au scrie Apocalipsele nu mai aveau nicio speranță pentru lume așa cum era ea, pentru o asemenea lume nu mai exista leac, ci doar distrugere; dacă binele avea să triumfe vreodată, acest lucru nu se putea întâmpla decât într-o lume nouă. Pierzându-și deci speranţa în lumea din jurul lor, cei care au scris Apocalipsele și-au pus nădejdea în lumea care avea să vină, în care drepții aveau să fie încununați de succes și din care răul avea să fie alungat. Acesta este ideea care stă la baza primelor cuvinte cu care începe Cartea lui Enoh:,, Cuvintele binecuvântării lui Enoh, cu care i-a binecuvântat pe cei aleși și pe cei drepți, care vor fi vii în ziua încercării, când toți păcătoşii şi cei necredincioși vor fi îndepărtaţi".