Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul?

Capcana lui Tucidide. Mai pot evita Statele Unite și China războiul? - Graham Allison

China și Statele Unite ale Americii se îndreaptă spre un război pe care niciuna nu și-l dorește. Unul dintre motive îl reprezintă Capcana lui Tucidide: când o putere emergentă amenință supremația puterii conducătoare, rezultatul cel mai probabil unul violent. De-a lungul ultimelor cinci veacuri, premisele pentru un astfel de conflict au apărut în 16 cazuri. În 12 dintre acestea s-a concretizat printr-un război.

În timpul administrației Trump, SUA și China lui Xi Jinping și-au propus să-și consolideze poziția pe scena politicii mondiale, niciuna dintre țări nefiind dispusă la compromisuri. În prezent, încă planează amenințarea deschiderii celui de-al șaptesprezecelea caz. Conflictul comercial, atacurile cibernetice, criza nord-coreeană, toate acestea reprezintă posibile scântei care pot declanșa un război de proporții.

În cartea sa, Capcana lui Tucidide, eminentul savant de la Harvard, Graham Allison, trece în revistă conflictele anterioare și analizează evenimentele actuale, explicând într-o manieră inconfundabilă mecanismele care duc la repetarea ciclică a capcanei și pașii care ar trebui urmați pentru ca inevitabilul să poată fi evitat.

Omenirea nu a mai văzut niciodată o schimbare tectonică atât de rapidă a balanței puterii precum cea provocată de ascensiunea Chinei. Dacă SUA ar fi fost o companie, ar fi deținut 50% din piața economică globală în anii imediat următori celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1980, aceasta scăzuse la 22%. Trei decenii de dezvoltare a Chinei, exprimată într-un număr format din două cifre, au redus ponderea SUA în economia globală la 16%. Dacă această tendință continuă, în următoarele trei decenii ponderea SUA în economia globală va scădea la numai 11%. În același interval, ponderea Chinei în economia globală a crescut de la 2%, în 1980, la 18%, în 2016, cu o bună perspectivă de a atinge 30% în 2040.

Dezvoltarea economică transformă China într-un concurent politic și militar formidabil. În timpul Războiul Rece, când SUA răspundea stângace la provocările sovietice, pe un afiș din Pentagon se putea citi: „Dacă ne vom confrunta vreodată cu un dușman real, vom fi într-o mare încurcătură.“ China este un potențial dușman serios.

Posibilitatea ca Statele Unite și China să fie în război pare improbabilă, pentru că războiul nu ar fi o alegere înțeleaptă. Centenarul Primului Război Mondial ne amintește totuși de capacitatea omului de a face lucruri nechibzuite. Când spunem că războiul este „de neconceput“, ne referim la ceea ce este posibil în lume, sau numai la ceea ce pot concepe mințile noastre limitate? Atât cât putem privi în perspectivă, chestiunea definitorie în legătură cu ordinea globală este dacă China și SUA vor putea să scape de Capcana lui Tucidide. Cele mai multe confruntări care se încadrează în acest model s-au terminat prost. În ultimii cinci sute de ani, în șaisprezece cazuri o putere majoră în ascensiune a amenințat să înlăture puterea conducătoare. 

În douăsprezece dintre acestea, rezultatul a fost războiul. Cele patru cazuri care au evitat acest deznodământ au realizat acest lucru cu ajutorul unor adaptări uriașe și dureroase de atitudini și acțiuni, atât din partea celui contestat, cât și din partea contestatorului. Statele Unite și China pot evita războiul în același fel, dar numai dacă își pot însuși două adevăruri dureroase. În primul rând, dacă se urmează actuala traiectorie, războiul dintre SUA și China în deceniile care urmează nu este numai posibil, dar mult mai proba- bil decât se recunoaște acum. Într-adevăr, în perspectivă istorică, războiul este probabil. Mai mult, prin subestimarea pericolului facem să crească riscul de război. 

Dacă liderii de la Beijing și de la Washington vor continua să facă ceea ce au făcut pe parcursul ultimului deceniu, SUA și China vor ajunge în mod cert la război.

În al doilea rând, războiul nu este inevitabil. Istoria ne arată că marile puteri își pot gestiona relațiile cu rivalii, chiar și cu cei care amenință să-i ocupe, fără să declanșeze un război. Aceste succese, la fel ca și eșecurile, le oferă multe lecții oamenilor de stat de astăzi. Așa cum spunea George Santayana, numai cei care nu studiază istoria sunt condamnați să o repete.

Capitolele următoare descriu originile Capcanei lui Tucidide, explorează dinamica și explică implicațiile ei pentru confruntarea actuală dintre dintre SUA și China. Partea I oferă un sumar succint al ascensiunii Chinei. Toată lumea știe de dezvoltarea Chinei, dar puțini își dau seama de magnitudinea și de consecințele ei. Ca să-l parafrazăm pe fostul președinte ceh Václav Havel, s-a produs atât de repede, că nici nu am avut timp să fim uimiți.

Partea a II-a localizează evoluțiile recente din relațiile dintre SUA și China pe scena amplă a istoriei. Aceasta nu numai că ne ajută să înțelegem evenimentele curente, dar ne oferă și indicii clare referitoare la tendințele acestora. Analiza noastră merge cu 2 500 de ani în urmă, în perioada în care dezvoltarea rapidă a Atenei a șocat Sparta dominantă și militaristă și a dus la războiul peloponesiac. 

Alte exemple-cheie din ultimii 500 de ani oferă informații cu privire la modurile în care tensiunea dintre puterea în ascensiune și puterea conducătoare poate înclina tabla de șah în favoarea războiului. Analogia cea mai apropiată de actualul conflict—provocarea Germaniei, lansată împotriva Marii Britanii, care conducea un imperiu global înainte de Primul Război Mondial—trebuie să ne pună pe toți pe gânduri.

Partea a III-a se întreabă dacă trebuie să vedem actualele tendințe care modelează relațiile Americii cu China ca pe niște nori care se adună ca să prevestească o mare furtună. Relatările zilnice din mass-media referitoare la comportamentul „agresiv și refuzul de a accepta „ordinea bazată pe reguli internaționale“ stabilite de SUA după cel de-al Doilea Război Mondial descriu incidente și accidente care amintesc de anul 1914. 

În același timp, este necesară și o doză de autocunoaștere. Dacă China ar fi „exact ca noi“, atunci când SUA intraseră năvalnic în secolul al XX-lea, debordând de convingerea că următorii o sută de ani vor fi o eră americană, rivalitatea ar fi încă și mai severă, iar războiul mai greu de evitat. Dacă ar călca cu adevărat pe urmele Americii, ar trebui să ne așteptăm să vedem trupele chineze impunând voința Beijingului din Mongolia până în Australia, exact așa cum a modelat Theodore Roosevelt „emisfera noastră“, după bunul său plac.

China urmează o traiectorie diferită față de cea urmată de Statele Unite în ascensiunea lor spre hegemonie. Dar, în multe privințe, ascensiunea Chinei prezintă ecouri clare ale acesteia. Ce dorește președintele Xi Jinping al Chinei? Pe scurt: să facă China mare din nou. Cea mai profundă aspirație a celor peste un miliard de cetățeni chinezi este ca țara lor să devină nu numai bogată, dar și puternică. 

Obiectivul lor este ca țara să fie atât de bogată și atât de puternică, încât alte țări să nu aibă încotro și să fie nevoite să-i recunoască interesele și să-i acorde respectul pe care îl merită. Amploarea și ambiția acestui „vis chinez“ trebuie să ne scoată din minte orice idee că rivalitatea dintre China și Statele Unite se va stinge de la sine când China va deveni „un factor interesat responsabil“. 

Și aceasta este cu atât mai adevărat, cu cât ceea ce fostul meu coleg Sam Huntington a definit, cu un termen celebru, „ciocnirea civilizațiilor“—o disjuncție istorică între valorile și tradițiile fundamentale complet diferite ale chinezilor și ale americanilor—face ca apropierea dintre cele două puteri să fie încă și mai dificilă.

Dacă rezolvarea prezentei rivalități este puțin previzibilă, un conflict armat real nu pare că va avea loc prea curând. Așa o fi? În realitate, căile care duc la război sunt mai variate și mai plauzibile (chiar banale) decât ne place să credem...

RECENZII